Break me... Strangle me... Kill me...

Sunt ciudată. Ştiu, nu e nevoie să mi-o zică alţii la fel de plini de defecte şi musculiţe. Am intrat într-o stare de depravare şi ură, de învolburare a furiei adolescentine. Vreau un moment în singuratate, deşi sunt singură. Trăiesc cu senzaţia că lumea mă sufocă şi tânjesc după clipe în care să lipsească oamenii ce oricum nu m-ar înţelege. Vis al unei abandonări în afara vieţii, al unei plutiri în derivă printre durerea ce se sparge în vise.
Oamenii sunt nişte fiinţe pe care nu le pot înţelege şi rar le pot iubi, iar fericirea e un ideal ce nu-l voi atinge niciodată. "Ideal" mi se pare un cuvânt dur. Idealul nu poate decât să-ţi spulbere sufletul, totuşi el devine scopul vieţii. Se zice că nu poţi trăi fără un scop. Şi iată-mă! Sfidarea naturii, om fără speranţă, fără vise de spulberat. Trăind din amintiri, hrănindu-se cu propriul sânge, aşteptând să iasă din carne... Floare de mucegai.
Amintiri ce mi le doream de mult uitate. Revin înţepându-mă ca niste ace. Penetrându-mi inima, plămânii, tâmplele, strecurându-se pe canalele nervoase şi electrocutând neuronii, făcându-mă să urlu de durere într-un extaz nebun. Frânturi sporadice dintr-o viaţă ce încerc să o uit şi dintr-o lume în care încă încerc să trăiesc. Viaţa asta încă trăieste, şi-a încolăcit mlădiţele pe venele mele şi se hrăneşte cu sângele meu. Încercările repetate de a fugi şi a mă refugia în diferite locuri de trecutul meu au eşuat lamentabil. Nu am unde să mă ascund. Nu am unde să fug, când carnea mă ţine captivă. Oricât aş sfâşia-o, oricât de adânc aş tăia, nu reuşesc decât să-mi zgârii sufletul, să-l ciobesc. Un suflet de gheaţă scăpat pe podeaua de piatră a captivităţii. Se sparge. Un suflet ce nu poate fi reconstituit. I'm falling.
Amintirile alea trăiesc, mai intens ca oricând, căci sunt alimentate de lacrimi. Lacrimi de cel mai pur cristal, uscându-se în bătaia vântului rece. Vor muri odată cu mine, care le-am adunat tacticos şi le-am păstrat în cufăr, alături de scrisorile lui, de trandafirii negri; lucruri pe care nu am avut vreodată puterea de a le da foc. Mi-am făcut scrum degeaba ani la rând gândurile: paginile au ars răbdatoare sub privirea sticloasă a ochilor plânşi, tremurând nebuni. Albastru... devine verde spălăcit...
Acum simt flacăra ta arzându-mi în piept mai tare ca oricând. Eu nu am timp, eu nu mai am timp. Acum urăsc lumea dar te iubesc pe tine în schimb, acum când te iubesc cât urăsc toată lumea, lasă-mă să zbor, să muşc şi să mă omor cât pot. Acum, când îmi doresc cele mai mari năpaste să se reverse asupra-mi, când înţeleg mai bine ca oricând că există lucruri mai îngrozitoare decât moartea, iar viaţa noastră se află printre ele. Iartă-mi delirul şi îneacă-mi vorbele în săruturi lungi ce mă ard pe trahee, dar zboară alături de mine. Zboară alături de mine şi striveşte-mi gâtlejul în mâinile tale mari, mâinile cu care îmi mângâiai obrazul biciuit de vânt, cu care măsurai o fragilitate de copil. În strânsoarea ta dulce, aerul nu mai oxigenează creierul, deşi corpul ăsta nesătul încă mai cerşeşte o frântură de aer, o frântură de viaţă. Ignoră-mi faţă storcindu-se şi zbătându-se după viaţa, strânge-mă... Adună toată durerea noastră şi pune-o în această clipă. Eliberare... Nu ai avut puterea să mă eliberezi. Deşi zic că nu am scop, nu pot să mor... Mă uit la tăieturile timide de pe mâini. Nu sunt sfidarea naturii cum îmi place să cred... Doar că am un scop incert. Sunt doar ce-am fost şi până acum: captivă în propria-mi libertate.
I'm cut open, bleeding... Dar ce vezi tu acum... Nu e decât un suflet cârpit din bucăţile ciuruite rămase după bombardamente succesise de ură şi impulsuri.
Eu nu am timp să fac fiecare lucru la vremea sa, eu nu am decât capacitatea de le face cât mai repede, şi de aceea simt că ultima văpaie se apropie cu repeziciune, că fiecare văpaie e ultima. De aceea mă abandonez prea des într-o lume a iluziilor deşarte, unde îngerii nu pot salva, pot doar lăcrima.


I’m running out of world, out of time, out of love… out of me.