Imi dai voie sa tin la tine?...

"Nimeni nu m-a strans in brate ieri...
Cred c-am adunat vreo 300 de ieri."

Ea ii cuprinde in mainile-i fragede si mici capul.
-Nu ma privi.
Cu ochii-i mari, cristalini de-atata plans il sageteaza.
-Nu ma imbratisa.
Cu plapandu-i corp se lipeste de el. O linie de argint se scurge in sanii ei, o caldura moale ii cuprinde buzele.
-Nu. Timpul nostru...
-Se scurge incet si piere-n umbra diminetii...
-Nu. Lumea asta moarta...
-Ne-a furat dragostea, iubite.
-Nu... Uita...
-M-am abandonat tie.
-Nu... Noi nu mai existam.
-Suntem minciunile serii. Am putea...
-Taci...

Tacerea eruptiva se asterne peste chipurile lor... Albul diminetii le-a orbit inimile, le-a castrat mintile cu ceata lui. Roua cerului e roua oglindita in balta de sange, e dementa imbratisarii fade...
-Sa murim.
-Noi suntem morti.
-Dar moartea ? Nu ne-a cuprins si corpurile-n groaza ei pala ?
-Nu am raspunsuri, iubito. Degeaba te guduri pe langa cadavrul meu aprins de gratularea zilelor astea mult prea luminoase si mult prea goale de caldura. Nu privi spre ei...
-Suntem inchisi in temnita rozelor, unde soarele nu ajunge. Nimic nu va lumina ceata iubirii noastre.
-Nu, blasfemie. Noi suntem cei osanditi sa curgem in apa limpede de izvor, sa ne destramam in vant.
-Pulbere de vise, spui ?
-Nu... Mult mai rau...
-Cat de rece e dimineata noastra...
Tacuta... priveste frunzele pictate azvarlite din varf de pensula in noroiul lumii... Uitat, el se-nconjoara in salul ei de stele picurate. Clatit de prea multe zvacniri, malul se-nmoaie sub apasarea stransa-a vrajii.

-Te gandesti la vremea cand aveai acele parame strans legate, cand aveai de ce sa te ancorezi, spre ce sa privesti cand te simteai indepartat de tot ?

-Da, dar parama imi reapare aievea, si de data asta iti jur ca nu o vei mai dezlega vreodata.

-Si stiu ca asa vei face. Nu pentru ca ti-ar fi teama, nu pentru ca nu ai mai avea energie sa o strigi inca o data, ci pentru ca nu ai mai rezista fara stransoarea ei nici o clipa.

-Da... E noaptea rosie in care imi voi pierde castitatea juramantului.

-Nu, nu lasa fragila asta lume sa te acapareze.

-Trebuie. Anatemizati de fortele ei statice, esenta noastra am ucis-o intre peretii astia manjiti de dor.

-Da-mi voie sa fiu al tau.

-Nu... M-am blestemat sa fiu slujitoarea ta cat veacurile vor curge nemiloase peste trupurile noastre.

-Te dezleg de aste chingi, numai primeste lumina mea in abisul tau.

-Nu... E randul meu sa anihilez tot ce-mi ceri.

Il priveste cum violent ii cere o sansa. Si se zbate in cearsaful noptilor si diminetilor si zilelor si razelor si amintirilor. El sangereaza cat ea-l priveste, si-l doreste, il doreste mai mult ca niciodata. Sa piarda ce neprihanita ii daruieste lui, sa sfarame cenusiul in purpuriu de sange...

O lacrima de ploaie se desprinse din bolta ce le incununa patul.

Ploua, ploua... peste trupurile lor cu roua, revarsarea zorilor ii rupe in doua.

-Iubito...

-Spune-mi... Ce-ti mai impovareaza agonia dulce de data asta ?

-Imi dai voie sa te tin in brate ?

Cuvintele-i zburara de pe buze si-i stranse palmele intr-ale ei.

-Orice.

-Nu, nu. Imi dai voie de data asta... sa te iubesc ?

-Tu stii... ca daca a fost sau este in mine un suflet, acela-ti apartine tie.

-Dar acum, iubito... Ce ne mai leaga de minciuna asta ? De ce nu o putem nega ?

-Pentru ca ...

-Poate...

-Ne iubim ?

El o tine in brate, ea il saruta cu ochii inchisi. Niciun ochi nu vegheaza povestea lor, firul de gheata al nararii amare. Sub cerul de vise spulberate, e un pat de durere. A chemat vantul sa-i mangaie, caci ei nu mai pot.