O ultima gara...

Compartiment. Gol. Fereastra. CFR.
Printre genele rasucite,
se ascund clipiri azvarlite.
Prin pupila dilatata, lumina ii injunghie retina, scrasnindu-mi cu vocea ei transparenta. Se simte in sfarsit atat de reala, incat crede ca viseaza. Trenul goneste spre o destinatie prea insignifianta pentru panza de sinapse. Acea senzatie se intorsese. Buzele-i inghetasera intr-o dulce amorteala, o mortala ameteala o apuca de gene si o arunca in vartejul propriei fiinte. Nu mai era detasata. Acum sufletul i se aplatizase si i se lipise de cutia toracica, ca un strat de pleura, desprinzandu-se in zborul fraged al fiecarei respiratii. Cu ochii manjiti de sangele unei deschideri de aripa, ascutit - se-asterne peste nori, voalul matasii unei flori.
Aceeasi gara. Inchide ochii iarasi...
 Peronul 8... El o asteapta.
Acceleratul spre Iasi...
O floare cade secerata.
Scrisoarea patata de lacrimile inrosite de cupru o tine in palmile reci; cenusa i-o simte scurgandu-se intre doua poteci. Haraitul trenului goneste spre o alta lume. Nu-i trebuie bilet de-ntors, pentru ca acolo va ramane. Penultima oprire. Se aud pasii goi ai lumii, usa compartimentului se deschide.
-Te-am asteptat.
El nu-i raspunse.
-De ce ai venit?
El nici nu o privi.
-Credeam...
El se aseza.
-E... ultimul drum, nu?
In minte, stie raspunsul.
-Unde mergem?
-Acasa...
El se apleca spre ea si ii lua mainile. I le stranse usor intre ale lui. O simtea rece si firava, desirata ca un fir de matase descusut in circuitul unei dimineti. Ea se uita fix in ochii lui, cu pupilele dilatate, ingrozite parca de capitularea ce o astepta. Si-a trantit capul in poala lui, rapid si violent, insa atat de neasteptat, incat parea aproape tandru si nespus de inocent. A tras in jos geamul si a aprins o tigara. Vedea garile altor inimi, inchise c-o frunza de primavara. Ochii ei erau un camp de maci, atat de verde era sangele oglindit in iris. Respira greu... O alta gara...

Printre genele răsucite,
se ascund clipiri azvârlite.
Hai să păşim peste suflete-ofilite,
Dă-mi mâna şi ascunde-te
După sunete nedescifrate
De inimi albastre aruncate
           La gunoi...

Insistă-mi suspiciunea de fi rece în astă noapte,
și nu-ţi mai înfige tentaculele seci în perete
Murmură-ţi ale tale şoapte
Tremurătoare, păşeşte peste trepte.

Aşa suna scrisoarea lui. Pentru ca el nu era acolo... Pentru ca El nu mai exista. Nu mai exista niciun El cu care sa-si fumeze ea tigara-n tren. Nu mai era acel El cu care sa bea vodka si cofeina. Nu era acel El de care sa-si izbeasca genele si lacrimile si durerea.

El nu a existat niciodata. El era figura ce zbura pe leaganul de vant in plamanii ei despuiati. Dar leaganul nu-l lasa niciodata acolo.