Straino, cand sanul ti l-ai smuls din mine
Ti-am vazut prima lacrima scrisa cu sange
Vreau sa te pierd in asternuturile-n dezordine
De unde izvorul toxic al diminetii
Peste umerii goi isi scurge
Albastrul temator al vietii...
Cu ochii cuprinsi de delir ruga-mi implori,
Ingenuncheata, cu primul fir de matase omori
Gandul ce mi se prelinge pe trup
In albastrul nebun, unde corzile se rup.
Noi nu stim ce inseamna sfarsit.
Traim ca sa murim.
In nisip iti pictez un rasarit infinit
Pentru ca apusul ne-nghite; ne otravim.
Trupul lui rămâne doar un contur în asfinţit, îngropat de liniştea sufocantă de vară târzie... şi e târziu şi totul se îngroapă în amurg.
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergere