00:00

Erau dimineţi limpezi de toamnă timpurie, când îşi simţea oasele trosnind lângă respiraţia ei. Îi simţea ochii încă întorşi spre sufletul în care se făcuse comod ca un sultan în haremul de sentimente dedicate lui. Simţea lumina rece, străpungând pătura de incertitudini, numai ca să se scurgă pe tălpile lor împletite. Îi auzea sufletul trezindu-se, îi vedea venele din ce mai albastre pulsând.

Îl ştia treaz deja, îi percepea umbra cuibărită în aşternut, îi auzea ochii traversând-o. 
Dar azi, vibraţiile care îi trezeau mintea erau tot mai departe. Deschise ochii, se împletici în apele goale ce-i împânzeau corpul. Din zare, se desprind norii ca o rană fragedă, dezvăluind dunga fumurie ce tăia cerul în două. Sub ochii ei, particulele se ciocneau nedumerite, din ce în ce mai furioase. Din oglindă o privesc circumspect undele aceleiaşi priviri sălbatice şi aceleaşi mâini osoase împrăştie moleculele în vidul alb. Se ascund sub pielea ei, îi imprimă fiecare combustie în os, îi scrijelesc toate clipele vărsate în vene. Din ce în ce mai albastre, pulsează. 

Se mai lăsă o dimineaţă peste locul nostru de întălnire, se mai vărsară picuri de ceai spre a se prelinge în umbra noastră matinală. Se aşterne întunericul peste steaua mea singuratică, se plimbă de mii de secunde prin ea, fără ca eu să-l observ sau să-l pot prinde, şi, uşor-uşor trece peste vocea ta şi mă acoperă şi pe mine.