What if the storm ends?

Treptat ma vindec. Privesc luna cu haloul ei imens de vise absorbite in atmosfera.
Candva poate imi voi reveni din aceasta reverie. Vad iar goliciunea viciilor mele, vad iar ca ancora e tot acolo jos, pe fundul fiintei mele, chiar daca nivelul suferintei a crescut. Imi dau seama ca sunt legata de parama numita sentiment, si ca orice gand, orice idee nu se poate dovedi suficient de buna sau eficienta pentru a taia legaturile 

Treptat, isi pierde importanta, isi pierde sensul, ma pierde si pe mine. Poate ca ma tem de a ma trezi in afara furtunii mele, pentru ca oricat ar incerca sa ma ucida, aici ma regasesc, aici am poposit atat de mult cat sa ii prevad fiecare noua ramificatie, cat sa stiu ca oriunde m-ar purta, nu-si va pierde valentele sacre. Nu e altceva decat o imersiune intr-o sfera noua, atemporala, caci ce sens ar mai avea timpul cand oricum esti prins intre prea multe batai de ceas. 

Treptat, ultima himera pe care mi-am ingaduit-o pare a scapa. Ma simt imbatranita de eforturile pe care totusi le-am facut chiar cu riscul de a se distruge de tot. Miracolele ce candva erau dese si aproape habituale, acum nu mai au loc. Acum griul se intinde peste tot, apatia si dezndejdea facandu-si incet dar sigur un culcus in mine.

Acum m-am intors iar in acel loc. M-am ingropat iar sub teancuri de carti, sub idei si teorii, sub tot, mai putin sentimente. Orele de somn s-au redus iar, si iar. Trasaturile mi s-au ascutit, ochii au capatat o lucire lugubra, lipsita de pasiune, plini de amar.

Un singur sentiment a ramas. Acela care naste si omoara tot. Acela care imi naste sperante si-mi omoara teama. Daca ar putea el sa-mi omoare si suferinta… Acea suferinta pricinuita de lipsa de intelegere. De teama. Si nu de teama mea, caci teama mea dispare in mijlocul fiintei. De teama lor. Teama ca nu fac decat sa ma imping in abruptul timpului.

Dar durerea ce o duc constient e controlata. E utila, fecunda. E pura. 

Treptat, incep sa-mi desfac iar ranile. 

Listening to: Woods of Ypres 

                      The Last Days

                      Snow Patrol

                      All the Cold

                      Photophobia

Reading: Chimie organica - C. Nenitescu

Iţi mai aduci aminte plaja?

Îmbrăţişam fantoma. Fantoma lui. Fantoma mea. Iluzia căldurii unui corp răcit de prea mult timp, cu sângele odată clocotit, acum oprit în vene, ca şi cum ceasornicul ar fi inchis pleoapele peste bătăi. Timpul m-a îmbătrânit. M-a sălbăticit. Mă ascund în umbrele matinale ale impulsului. Gheaţa scârţâie sub mine. Se frământă, se zbate, aproape rupând chingile ce-o constrâng. Particulele difuze par să piară încet sub ochii noştri. Erată: sub ochii mei.
Începutul - stăteam lângă noi, lângă cadavrul a cea ce am fost. Cuvintele se derulau tăcute între noi, croindu-şi drumul prin cortina grea a depărtării. Te căutam, te ştiam lângă mine, dar realitatea mă izbea. Ai plecat de mult.
Îţi mai aduci aminte... ? Plaja...

Iar ziua aceea era inexistentă încă dinainte de a se naşte. Era durerea aşteptării clipelor ce nu vor mai veni, dar de care avea atâta nevoie. Aerul greu se răsucea în jurul ei, în rotocoale imense de fum, depănând amintiri, deşirându-i gândurile.

Acoperită cu cioburi amare

Pe care nu puteam merge desculţi?

Îmi scot ghetele ştiind că zimţii cristalului îmi vor frânge picioarele, ştiind că ultimul drum e cel spre veşnicie. Şi că întotdeauna e prea grăbit să mă cuprindă cu fiarele lui, cu groaza tacită a infinitului... M-am prăbuşit. Un fel de amorţeală dulceagă mi-a cuprins picioarele, încătuşându-le în propria lor slăbiciune. Şi am simţit. Am simţit vidul cum s-a spart de oasele mele, lăsând lacrimile să se scurgă pe sloiurile crăpate. 

Felul în care

Te uitai la mare

Aerul rarefiat parcă îngheţa în plămânii săi, strangulând speranţele. Aripile negre ale norilor se coborau să-l învelească în doliul lor, un văl de priviri fugare. Chipul brăzdat de şocul celor ce s-au pierdut în fantasmagorii de vise îi unea în tăcerea pietrei funerare. Doi corbi cu pana de satin încadrau slujba tristă. Ochii lui – două crăpături de furie oarbă. În pupilele lui – cenuşă stelară aruncată de cruzimea timpului. Era secat de sevă, ea nu putea nici măcar să-i aline o lacrimă pe mormântul ce îi tăiase ca o daltă pecetluindu-le buzele în veşnicie. Nu putea înţelege, şi nici nu dorea asta, cum pot fi oceanele închise în ochii beţi acum de moarte. Cum se poate să fie secată inocenţa şi zidită într-o piatră de vorbe reci. Cuvintele mureau încet între cei doi.

Şi spuneai că m-asculţi?

Îţi aminteşti pescaruşii isterici

Rotindu-se-n dangătul

Clopotelor unor nevăzute biserici

Cu hramuri de peşti...

Văd zborul lor obsesiv, agresiv, bătăile sacade ce se zbat să răzbească în lupta cu respiraţia. Se rotesc, şi mă rotesc şi eu cu ei, şi totul e un joc, un dans mortuar, plin de zbucium, în căutarea celui ce nu va reveni.

Uroboros.

Ma rod din interior. S-a intors! E iar aici! Tovarase, iti vine sa crezi, cum in sfarsit, ai reusit sa ma dobori?! Din nou! La naiba...
Cat e ceasul? Sa-mi spuna cineva cat e ceasul! Aha, bun. Da, da, da, da... Cheama-l si pe el sa plecam cu totii spre Apus...
Nu, inca nu-i 25. Zi neagra pentru toti. Tu ma-ntelegi. Tu, ma-ntelegi? Alo? Mai esti acolo?! Se zbate si urla... Auzi fiara, auzi cum roade? E incantata sa stie ca fierb in mine toate flacarile ideilor stinse. Hahahahahaha... Mai esti acolo?
Tacere.
2 ochi rosi si un scaun rasturnat.
De ce nu pleci odata?

E prima ploaie de septembrie.

E prima ploaie de septembrie,
Prima ploaie rece,
prima ploaie plânge,
ploaia tace
când picăturile sărută pămîntul
însetate de dor
spărgându-se în veşnică tăcere.
Fumul se ridică,
Fum aburind
Fum dens
Fum de ţigară...
E o pauză în mine,
o pauză în ploaie,
o pauză în venele
naturii.
E prima ploaie de septembrie
şi n-aş vrea să mai plece
dar o picătură sărută ţigara
şi ţigara plouă în mii de picături încinse,
roşii de foc.
Scrum- picătura se scurge pe mâini,
pe vene,
face o pauză-ntre vene şi plânge.
Şi eu plâng.
E frig şi vântul se înalţă fum
în cerul negru.
Sau e violet?
E frig şi în mine e cald.
Plouă cu suflete
şi ei calcă în picioarele cuvintele, grăbiţi,
stropind cu vorbe goale.
Ploaie goală,
Ploaia plânge,
şi zbiară şi urlă,
tăcut, nevăzut, nesimţit
doar cafeaua dimineţii ce vine
mai simte glasul stins al toamnei.

Materie despicata in oglinda

                                                                                                            iulie 2011

Untitled.
10:13 Mda. M-am indurat sa ma trezesc atat de devreme. E ca un miracol de Craciun! Lasand prostia la o parte, ma simt ametita - mai exact, nu ma simt eu. Am senzatia unei dedublari total irationale, ca o furie scapata din natura umanului; o desprindere din memoria inconstienta. S-a trezit la viata. Stau la prapastia dintre lumi neexplorate, la raspantia dintre Bine si Rau. Dar dincolo de cortina teatrului vietii ce se afla? E intotdeauna mai usor sa arunci cu intrebari decat sa te scufunzi sa le cauti raspunsul...
15:25 Arghh... Alerg, ma zbat si ma zbucium. Nu mai rezist asa. Ma contrazic. Sunt o contradictie, un paradox ce nu se abate insa de la regulile Universului. Neurogeneza. Anticipare. Ma intorc in obscuritatea somnului aburind al constiintei, lasand trupul sa cada in plasele atat de dese ale furtunilor din largul vietii. Vreau sa ma desprind de carne. Nu vreau sa fiu eu cea care alege, cea care poseda. Desi pana la urma, chiar acest fapt - aceasta dorinta - consta intr-o alegere.
21:49 Sangria. Sunt prea ametita pentru a imi exprima emotiile in fraze coerente. Si nici nu vreau sa fiu coerenta. Viata mea e un film din instantanee ce nu se leaga. Nimic concret. Nimic coerent. Nimic logic.

Materie despicata in oglinda

                                                                                                   iulie 2011

Asta va soca.
14:37 Asta ma va soca. Asta ma socheaza de fiecare data, tocmai prin obisnuinta intamplarii. Asta m-a socat de fiecare data chiar si pe mine care stiu. Ma socheaza ura, in aceeasi masura in care ma socheaza iubirea. Doar ca ceea ce socheaza acum nu e nicidecum ceea ce ar fi de asteptat. Acum ma socheaza tacerea. Nu, de fapt ceea ce ma socheaza nu e tacerea propriu-zisa, ci faptul ca ma las prada socului acesteia. Viata cu fiintele ei aluneca prin preajma mea asemenea viselor de dimineata izvorate din somnolenta sufletului anesteziat intr-o incertitudine inconstienta. Aceasta farama din mine instabila pare a fi doar un ciob ce se agata prin mine, spre a ma rani necontenit, spre a ma conduce in neincetata pustiime in care ma pierd. Incert. Prefer sa cad iar in groapa comuna a tacerii - o victima decazuta a razboiului cu sine. Credinta sau ratiune? Nu-i lasa pe altii sa te vindece.
15:27 Si astfel revin la faptul ca numai in Sine zace singura forta, ca singurul desert e cel iluzoriu pe care mi-l cladesc din amintiri sfarmate. Dor de... dor de atat de multe. Dar nu pot intelege ce nu pot crea.
20:46 Tradare. Am cazut in uitare. Acum premonitoriul meu vis s-a adeverit, luand forma fricii devorande. Nu pot sa cred. Am fost uitata. Mai mult de atat, am fost stearsa din memorie si inlocuita cu... cu o imagine mincinoasa. Acum incepe razboiul, acum ma zbat si ma rup - acum... cand se intoarce sinele inconstient impotriva mea. De frica cui? Sau mai bine zis de frica a ce? Nu mai pot respira asa... conectata la iluzii cu oxigen sa ma tin intr-o falsa stare de 'viata'. Caci nici nu mai vreau.
De fiecare data cand ma hotarasc sa ma recladesc, ma-mpiedic intr-un ciot de mine.
23:44 Nu e corect ce fac. Acum nu reusesc decat sa-mi rasucesc cutitu-n piept, sfarmandu-mi sternul viselor, zdrobindu-mi inima si aplatizandu-mi plamanii de stratul de pleura, doar-doar, impactul terifiant ar rupe temnita de oase in care ma inchide vidul.
Vreau sa plec din mine.

Materie despicata in oglinda.

                                                                                                         iulie 2011


Ziua ce a venit gata scrisa si acum se sterge cu buretele
00:05 Dunhill Blue. Nectar. Ping-pong. Paleta.
Iar am inceput sa ma destram in cuvinte aiurite. M-am zdruncinat din temelii. Moralitatea somnului meu e incerta, de-a dreptul indoielnica. In mine simt ca se naste un monstru. In mine... Dar nu se poate. Asa ceva trebuie sa fie ireal. Asa ceva nu poate sa se-ntample cu adevarat. Cateodata ma intreb cat voi mai putea trai intr-un corp ce parca nu-mi mai apartine. Incotro? Suprareal. Infimkele umbre ale dezosarii valorilor mele ma ucid. Si nici macar ingerii nu mai pot plange pentru mine. Pentru ca nu ar mai avea niciun sens, mai ales acum, ca bula asta nimic desprinde ramasite din mine si le elibereaza in pulberea rasfranta a zorilor, a vailor, a muntilor si-a marilor. De cate ori voi mai deschide ochii dimineata? Stropii mari imi strapung coloana, paralizandu-mi orice reactie. Noapte buna. Pleoapele imi cad asemenea cortinei la sfarsit de spectacol.
15:01 Dimineata ploioasa a spalat indoielile, lasand sa balteasca in urma ei scurgerile de sange. Se preling pe potecile de piatra cubica toate pacatele neplanse. Ma simt atat de bine azi. Ador ploaia, ador mirosul de iarba proaspat cosita de secerile miilor de picaturi... Din departarea sufletului, din abisul incarcat de vopseluri ale personalitatii in deformare - un vuiet. Din mine - un strigat. Din ploaie - un planset. Surd. Atat de alb si pur e cerul aburit. Degetele sentimentelor ramase inca vii in fata golului ce ma absoarbe isi deseneaza basmul tragic in transpiratia ferestrelor.
16:33 Natura moarta cu fotoliu din piele si cadavru in camasa de matase. Acum golul pare sa se fi proiectat in afara mea. Mi-a depasit deja marginile? Nu, doar s-a contopit in mine, caci il simt curgandu-mi prin vene.