Uroboros.

Ma rod din interior. S-a intors! E iar aici! Tovarase, iti vine sa crezi, cum in sfarsit, ai reusit sa ma dobori?! Din nou! La naiba...
Cat e ceasul? Sa-mi spuna cineva cat e ceasul! Aha, bun. Da, da, da, da... Cheama-l si pe el sa plecam cu totii spre Apus...
Nu, inca nu-i 25. Zi neagra pentru toti. Tu ma-ntelegi. Tu, ma-ntelegi? Alo? Mai esti acolo?! Se zbate si urla... Auzi fiara, auzi cum roade? E incantata sa stie ca fierb in mine toate flacarile ideilor stinse. Hahahahahaha... Mai esti acolo?
Tacere.
2 ochi rosi si un scaun rasturnat.
De ce nu pleci odata?

Pas-Parole

Nisip. Mă înec în nisip până la pleoape. Nu mai pot respira, nisipul îmi inundă gura, traheea, creierul, mintea... gândesc nisipos. Mă trezesc în noapte . Ce fel de vis mai e şi ăsta? De vreo patru nopţi încoace se tot repetă. Picioarele-mi sunt de plumb. Nu-mi pot mişca nici măcar mâinile, sau buzele... Nu mai respir. Ştiu că în camera asta e un mort. Îi simt carnea putrezindă, îi aud amintirile tăcând, stingându-se sub flamura stinsă de câteva zile a cărnii moarte.
Nu m-am întrebat niciodată ce va fi dincolo. Ce e moartea, sau chiar ce e viaţa. Cine suntem noi? Însă nu e un mister, e ceea ce noi nu vedem. Viaţa e perdeaua dinaintea lumii de după moarte. Iar moartea e îndepărtarea perdelii. Orice final e un nou început. Undeva, se aude o coliziune înfiorătoare. Scârţâit de roţi, ambreiaj, frână. Paşi tăcuţi pe alee...

Focul de pe plajă încă arde. Îl privesc tăcută din mormântul meu de nisip. Simt parfumul mării, şi simt cum spuma se zbuciumă nervoasă să mi-l stingă. Paşi? La ora asta? Pe plajă? Dar cât e ceasul?...

Înainte să plece de-acasă, a sărutat-o pe fruntea răcită de suforile creaţiei. Viaţa ce se naştea în ea a erodat-o, a săpat brutal în ea, mestecându-i floarea tinereţii, măcinâdu-i visele. Şi a lăsat-o pe scaun, cum stătea şi înainte, cu mlădiţele albe legănându-se prelung, uitând atingerea mâinii aspre. Îşi puse uniforma şi plecă.

Un copil în uterul mamei se gândeşte la sfârşitul acelei vieţi interioare. Acum trăieşte într-o cutie moartă, până şi ceasornicul sângeriu a-ncetat să mai plângă. Acum, doar leneş se mai scurge o lacrimă din emoţia iubirii ce l-a născut şi omorât. Cât o urăşte! Cât de oribil este să începi să mori prin a urî? Cutia toracică a fetusului tremura.

Distinge o fiinţă lângă el. Ştie că e un cadavru. În camera asta toţi sunt morţi. Îşi roti globii albăstrui, laptoşi parcă, în căutarea unei raze. Cuante colorate îl fulgerau până-n fundul retinei. Fovea centralis. Acum, doar un punct orb.

Inima pulsează rapid. 220 de bătăi pe minut. Imposibil! Forţa umană e uimitoare. Dar şi mai uimitoare e puterea minţii. Iar mintea mea... Ei bine, gândul meu m-a adus aici, în străfundul clepsidrei cu viaţă, să mă scald în fiecare secundă pe care o muriţi voi! Dar ceea ce vă omoară pe voi, cu fiecare fracţiune, pe mine mă-nveleşte într-o crustă de ghimpi.

Păşeşte pe plajă. Şi-a omorât nevasta şi copiii nenăscuţi. Trei vieţi m-au sugrumat şi m-au târât din adânc. Nisip. Ceva mă ridică din nisip, focul e stins demult. Respir mai liber ca niciodată. Gândesc înmărmurit. Lumina orbitoare se stinge uşor. Mă trezesc. E încă noapte. Ceasul nu s-a mişcat o secundă de la trezirea bruscă de dinainte.

Mă uit în oglindă, dar nu ştiu cine sunt. Îmi scot cămaşa pentru a vedea memoriile unei lupte. "Arta de a satisface un criminal prin simplul fapt că te supui"... De ce scrie asta pe corpul meu? Şi cine este Sada? Pe corpul meu, literele păreau să alerge, alunecând spre ultima clipire. Privirea rămâne ţintuită, iar cortina de gene cade dramatic peste irisul decolarat de lacrimi.

Soldatule, bine ai venit în Paradis!

Eu? Cine?

Pai asta se traduce simplu prin 'Cine sunt eu?'... Pai, da! Am ajuns la inevitabila intrebare si am dezbatut-o mult si cu multe persoane, care eventual ma vor uri pe vecie... Pentru ca eu nu sunt altceva [decat o pata de sange care vorbeste, ati zice. *Dar nu, nu e asta*] decat o maniaco-depresiva [cu acte in regula!] cu foarte multe obsesii, tulburari de personalitate si instabila emotional. Exact! M-am hotarat ca dupa *stati sa numar* 5 luni *muahahaha... mi-a luat vreo 3 minute* sa dezvalui fata psihopatei din spatele ecranului. Adevarul e ca stiti toti cine sunt, iar marturia asta scrisa nu mi-e utila decat mie... De ce? Pentru ca am nevoie de un raspuns, fara sa stiu intrebarea si o caut neincetat printre ferestrele de ganduri aburite pe care mi le azvarl aici. Eu sunt rasul dement pe care-l aud vecinii la 3 dimineata in timp ce am un cosmar, eu sunt plansul violent cu care ma izbesc cu organul de cutia coastelor, eu sunt urletul cu care sfasii zilele cetoase de noiembrie, eu sunt gafaitul pe care-l auzi pe scari, eu sunt aburul ce se prelinge din trenul ce trece nepasator prin gara, eu sunt lacrima ce ti-o ascunzi in coltul ochiului si care-ti curge si se-agata-n colt de buza, eu sunt lingurita de zahar din ceaiul de iasomie, eu sunt ochii ce te privesc ascutiti din spatele ferestrei iar tu nu vezi cat tipa dupa tine, eu sunt tigara de dimineata, eu sunt cafeaua de la ora 1, eu sunt pacienta care-ti cere bani de metrou, desi nu va parasi niciodata ospiciul, eu sunt tumoarea din plamanii tai, eu sunt ataxie din creierul tau, eu sunt insasi schizofrenia care ti-a-ncoltit intre pliurile cefalice calde ca asternuturile tale dimineata... Nu ma condamna. Eu caut fericirea ce mi-o ofera ochii ei, pititi sub genele lungi, caut visul in care ma-nvaluie parfumul ei dulceag, caut rujul rosu cu care-si infloreste buzele iarna, caut acel strop de sange ce i l-am smuls din talpa moale, caut degetelele micute si atat de delicate ale picioarelor ei, caut sa alunec inspre glezna si ma intorc la talpa, caut poezia ce ti-am scris-o din urlete de disperare pe talpa, caut apusul ce ti l-am pictat pe abdomen, caut ochii ce ti i-am cusut pe spate, caut vertebrele ce se ivesc sub stratul fin de piele pala, aproape alba, caut jocul in care ma atragi de fiecare data. Am realizat ca tu ma faci sa fiu o pedofila oribila, demna de toata razvratirea ta, sa fiu un copil mai naiv decat tine cateodata, sa fiu o Lolita pana ce te-agat si eu intre aorta si ventricul si in cele din urma sa-mi cos de valva un spin... Pentru ca am nevoie de tine.
Vine primavara. Florile vor inflori, voi astepta vara. Pentru ca vreau iar vechea mea iubire, sa ma hranesc din pacatele ce nu le voi savarsi niciodata... nu cu tine. Pentru ca pe tine te-am omorat.
Si asa imi inchei eu ceea ce parea a fi un monolog normal *banuiesc ca cititorii mei n-au noroc* cu niste concluzii vagi, care probabil va confirma dementa, tulburarea mea maniaco-depresiva si pierderea luciditatii cand ma lasi cu tastatura in mana. Multumesc celor care au urechi de ascultat ce spun eu aici.

Listening to John Lennon - Imagine
                  The Beatles - Eleanor Rigby
                  Ian Dury - Sex&Drugs&Rock'n'Roll
                  Black Sabbath - Paranoid
                  The Beatles - Norwegian Wood
                  The Beatles - Yellow Submarine
                  The Beatles - Hey Jude
Reading - Frank Kafka - Colonia Penitenciara
                Dictionar ilustrat de biologie
Drinking - Water with Mg and Ca
Eating - antidepressants

Caninul

De pe frontul albastru îi scriu...
El e plecat la război,
iar ea,
Ea coase scrisori de pomul tinereţii lor
cu aţă de ghimbir.
El a plecat de mult la război,
dar Ea,
Ea poate încă îi mai scrie
tăcută la maşina ei de scris scrisorile-ambalate
cu maşina de închis.
Iar el pe front îi scrie
cu glonţul puştii lui marcat
Scrisoarea.
Dar ea n-o va citi
nici măcar maşina de citit
n o va desluşi
de sângele mânjit.
El e pe front...
Ea stă acasă şi aşteaptă.
Dar ştiu că nu se vor găsi...
maşina ei de scris o-nşală,
mână-n mână cu maşina de citit.
Şi el e mort,
de mult, de mult...
Şi ea ?
Ea îşi sfărâmă-n piept caninul
ce-a rămas din el.