Pas-Parole

Nisip. Mă înec în nisip până la pleoape. Nu mai pot respira, nisipul îmi inundă gura, traheea, creierul, mintea... gândesc nisipos. Mă trezesc în noapte . Ce fel de vis mai e şi ăsta? De vreo patru nopţi încoace se tot repetă. Picioarele-mi sunt de plumb. Nu-mi pot mişca nici măcar mâinile, sau buzele... Nu mai respir. Ştiu că în camera asta e un mort. Îi simt carnea putrezindă, îi aud amintirile tăcând, stingându-se sub flamura stinsă de câteva zile a cărnii moarte.
Nu m-am întrebat niciodată ce va fi dincolo. Ce e moartea, sau chiar ce e viaţa. Cine suntem noi? Însă nu e un mister, e ceea ce noi nu vedem. Viaţa e perdeaua dinaintea lumii de după moarte. Iar moartea e îndepărtarea perdelii. Orice final e un nou început. Undeva, se aude o coliziune înfiorătoare. Scârţâit de roţi, ambreiaj, frână. Paşi tăcuţi pe alee...

Focul de pe plajă încă arde. Îl privesc tăcută din mormântul meu de nisip. Simt parfumul mării, şi simt cum spuma se zbuciumă nervoasă să mi-l stingă. Paşi? La ora asta? Pe plajă? Dar cât e ceasul?...

Înainte să plece de-acasă, a sărutat-o pe fruntea răcită de suforile creaţiei. Viaţa ce se naştea în ea a erodat-o, a săpat brutal în ea, mestecându-i floarea tinereţii, măcinâdu-i visele. Şi a lăsat-o pe scaun, cum stătea şi înainte, cu mlădiţele albe legănându-se prelung, uitând atingerea mâinii aspre. Îşi puse uniforma şi plecă.

Un copil în uterul mamei se gândeşte la sfârşitul acelei vieţi interioare. Acum trăieşte într-o cutie moartă, până şi ceasornicul sângeriu a-ncetat să mai plângă. Acum, doar leneş se mai scurge o lacrimă din emoţia iubirii ce l-a născut şi omorât. Cât o urăşte! Cât de oribil este să începi să mori prin a urî? Cutia toracică a fetusului tremura.

Distinge o fiinţă lângă el. Ştie că e un cadavru. În camera asta toţi sunt morţi. Îşi roti globii albăstrui, laptoşi parcă, în căutarea unei raze. Cuante colorate îl fulgerau până-n fundul retinei. Fovea centralis. Acum, doar un punct orb.

Inima pulsează rapid. 220 de bătăi pe minut. Imposibil! Forţa umană e uimitoare. Dar şi mai uimitoare e puterea minţii. Iar mintea mea... Ei bine, gândul meu m-a adus aici, în străfundul clepsidrei cu viaţă, să mă scald în fiecare secundă pe care o muriţi voi! Dar ceea ce vă omoară pe voi, cu fiecare fracţiune, pe mine mă-nveleşte într-o crustă de ghimpi.

Păşeşte pe plajă. Şi-a omorât nevasta şi copiii nenăscuţi. Trei vieţi m-au sugrumat şi m-au târât din adânc. Nisip. Ceva mă ridică din nisip, focul e stins demult. Respir mai liber ca niciodată. Gândesc înmărmurit. Lumina orbitoare se stinge uşor. Mă trezesc. E încă noapte. Ceasul nu s-a mişcat o secundă de la trezirea bruscă de dinainte.

Mă uit în oglindă, dar nu ştiu cine sunt. Îmi scot cămaşa pentru a vedea memoriile unei lupte. "Arta de a satisface un criminal prin simplul fapt că te supui"... De ce scrie asta pe corpul meu? Şi cine este Sada? Pe corpul meu, literele păreau să alerge, alunecând spre ultima clipire. Privirea rămâne ţintuită, iar cortina de gene cade dramatic peste irisul decolarat de lacrimi.

Soldatule, bine ai venit în Paradis!

Sous la plouie, elle reste coquette...

„Ne iubim ca doua bete de chibrituri. Nu vorbim, ci ne aprindem. Nu ne sarutam, ci provocam «incendii». Cat sunt de inalt, de un metru saizeci si sase si jumatate, corpul mi-e zgaltait de un cutremur de pamant. Inima evadeaza din invelisul-inchisoare, se scurge prin artere, imi ajunge in teasta si se preschimba in creier. Sunt tot o inima, de la fiecare muschi pana in varful degetelor!“ Mathias Malzieu, Mecanica inimii


Nu te mai suport. Nu mai suport. Piei!

El o priveste de la departare, o observa, stand tacut pe banca. Un dans printre fulgi de ploaie, ar vrea s-o stranga la piept tot timpul, pana din ochii de copil i-ar curge tematoare, tremuratoare, lacrimi. Monolog cu sine insusi, el stie ca acea clipa va veni si-l roade cu taria ei otrava ce colcaie in sangele fierband, oxidandu-se in mici bule de oxigen. Acizi, plamanii-i freamata sub miile de ace de monoxid de carbon, radioactiv pulseaza cianura prin corpul lui. Dar inima inca-i respira tacuta, in batai aritmice. Si el o vede in continuare pe ea, dansand in fata lui, alergand prin cercurile de ploaie [sau de ninsoare, caci el nu mai distinge stari de agregare, ci doar silueta ei]. Si stie ca n-o va avea vreodata.

-------

Inchide ochii. Il ferme les yeux. Prin pleoapele secate de umoare simte cristalinul cum se zbate si freamata ca nasul pradatorului in fata victimei. Ea vine de pe balcon uda, aducandu-i de pe pervaz o cafea deja racita, asezata pe o carte cartonata. Dar el e orb. Ea il inveleste si soarbe din cafea. Lui ii pune whisky. De l-ar putea ea proteja de propria ei masca, de hidosul chip pe care, perversa, il ascunde sub ochii mari cu pupilele dilatate ce il privesc neprihaniti, parca nevatamat de pur se-ntoarna pe sub gene. El deschide ochii. Il ouvre les yeux. Ea il saruta pe frunte si ii strecoara-n palma un bilet. Ii aprinde o tigara, fosnind-o intre buzele ei si, delicat, i-o streacoara intre dinti. El ar vrea sa priveasca spre ea, dar in fata marea se prelinge suvoaie pe perdeaua parasita, iar frunzele - presentimentul toamnei ce-a trecut - se propaga spre vidul existentei lui. Tic-tic, clac-clac. Creierul lui e un ceasornic caruia i-a sarit rubinul de la secundar. Te poti masura fara secunde?

Razboi crepuscular

Ea închide ceasul. Este 21 aprilie 1963... Ea se descalţă şi începe să arunce cu pietricele. Marea se zbuciumă, vaporizându-se sub linia orizontului, izvorând cu iz de dorinţă dintr-o rază scăpărată în străfund de-albastru. Culoarea violacee a buzelor de soare se răsfrânge ca o crudă rememorare a zilei ce devine ieri. Până la asfinţit, se mai auzea doar ecoul voalului mării purtat prin ani de suferinţe, îngânat de vocea unei inimii descleştate într-un circuit de umbre. Acum, ea se aşază pe jos, scrutând zarea cu ochii ei aproape cenuşii. Cât am privit amurgul, cufundată într-o dâră de nisip, aşezat pe pietricele, mi-am amintit. Totul devenise atât de confuz! Scrisoarea lui, notificarea, urletele, plânsetele, durerea inimaginabilă a începerii procesului de putrezire, toate se azvârliseră peste mine... Dar din toate, am desprins promisiunea, făcută printre pensule murdare şi plumburiu uleios picurat pe jos.

Rămâne tăcută pentru câteva momente. În scena intră Gertrude, strigând-o.

- Fried, Fried... Friederike! Ce ai păţit?

Friederike mai aruncă o piatră în apă.

- Fried, eşti bine?

După ce nu i se răspunse nici la a doua încercare, realiză că venise clipa.

- Ai primit?

- Da.

- Cât mai ai?

- O lună jumate, fix cât să termin 'liceul' ...

- Fried...

- E în regulă.

- O să te găsesc.

- Nu, te rog nici să nu mă cauţi.

- Ce se întâmplă?

- Nimic.

- Ce îţi fac? Scrie asta, nu?

Ea revine la starea intangibilă, aruncând mecanic câte o piatră în apă.