Ea închide ceasul. Este 21 aprilie 1963... Ea se descalţă şi începe să arunce cu pietricele. Marea se zbuciumă, vaporizându-se sub linia orizontului, izvorând cu iz de dorinţă dintr-o rază scăpărată în străfund de-albastru. Culoarea violacee a buzelor de soare se răsfrânge ca o crudă rememorare a zilei ce devine ieri. Până la asfinţit, se mai auzea doar ecoul voalului mării purtat prin ani de suferinţe, îngânat de vocea unei inimii descleştate într-un circuit de umbre. Acum, ea se aşază pe jos, scrutând zarea cu ochii ei aproape cenuşii. Cât am privit amurgul, cufundată într-o dâră de nisip, aşezat pe pietricele, mi-am amintit. Totul devenise atât de confuz! Scrisoarea lui, notificarea, urletele, plânsetele, durerea inimaginabilă a începerii procesului de putrezire, toate se azvârliseră peste mine... Dar din toate, am desprins promisiunea, făcută printre pensule murdare şi plumburiu uleios picurat pe jos.
Rămâne tăcută pentru câteva momente. În scena intră Gertrude, strigând-o.
- Fried, Fried... Friederike! Ce ai păţit?
Friederike mai aruncă o piatră în apă.
- Fried, eşti bine?
După ce nu i se răspunse nici la a doua încercare, realiză că venise clipa.
- Ai primit?
- Da.
- Cât mai ai?
- O lună jumate, fix cât să termin 'liceul' ...
- Fried...
- E în regulă.
- O să te găsesc.
- Nu, te rog nici să nu mă cauţi.
- Ce se întâmplă?
- Nimic.
- Ce îţi fac? Scrie asta, nu?
Ea revine la starea intangibilă, aruncând mecanic câte o piatră în apă.
