Dor de...

Dor de pensule, uleiuri si alte lucruri care imi dezvaluiau universul de minciuni si umbre care se ascund sub un spectru de lumini golase. ploaie

Retinopathia.Monophobia.Necrophilia.

Tan.Tan.Tan.Tan.Tan.Tan.Tan.
Bubuitul oribil al ciocanului pe nicovala ii zdruncina scarisoara, omorandu-i fluxul echilibrului ce se scurgea prin cochilie. Ritmul tobelor interioare se ingana cu bataile atat de violente ale aripilor ascutite. Deschide ochii.
Lumina difuza. Lumina alba. Lumina orbitoare.
Ii scrijeleste pe retina.
O ascute.
O zgarie.
O urmareste.
Sfori. Nu, e legata de pat... E inchisa in morga de lumini, intubata intr-un abator de vise, disecate in feliute. Isi vede creierul intr-o cutie, intr-un borcan cubic, dintr-o sticla de un verde murdar, poluat, otravitor. Aude pasii asistentei. Azi are pantofii albastrii cu toc de 9. Tipat. Tobe. Se aude un scartait ritmat de la fereastra coridorului. In jurul ei alb. Simte pasarile cum zboara. Inchide ochii...
Vede. Vede o silueta neagra la linia orizontului de pulbere-nrosita. Se apropia, se apropia, dar cu cat venea mai aproape cu atat mai neclara devenea, degradandu-se si descompunandu-se in ploaia metafizica ce acoperea amara camera ei. Sta intr-un acvariu, intr-o cusca pentru cele mai periculoase specimene intalnite de omenire de-a lungul veacurilor. Ea vede. Ea aude. Ea simte. Ea ar si merge. Ea ar visa. Ea ar bea si ar rade. Dar ea e prea periculoasa pentru a face toate astea, asa ca se multumeste cu a vedea, a auzi si a simti din cand in cand vreun alt miros decat cel de mucegai ce vine de pe acoperis. Aude pielea cum fosneste. Miroase acul. Vede cum ii intra in carne, patrunzandu-i vena. Aude fiecare strop cum curge din perfurzie, prin branula. Aude pulsatiile otravii ce colcaie in sangele ei. Aude cum fierbe, miroase fiecare bula toxica eliberata de perfurzie.
Pic.Pic.Pic.Pic.Pic.Pic.Pic.
O sufoca.
O strange.
O apasa.
O desface aerul ce intra prin crapaturile sticlei. Nud cu bucati de creier proiectat in norii vascosi. Globii ochilor ei se rotesc intr-o continua spirala, aude zanganitul bilei pe ruleta, aude flacara focului de tabara, miroase aerul umed cu gust de alge. E imobilizata. Miroase carnea frageda a pasarilor ce zboara pe deasupra marii. Fiecare bataie a aripilor lor ascutite ii injunghie sufletul. Mintea ei dezradacinata de orice principiu cauta natura, cauta acel strigat animalic. Ar vrea sa pacatuiasca, dar tocmai inclestarea funiilor ce o supun o extaziaza. Respira. E prima data cand respira. E inchisa intr-o cusca, iar aerul ii intra in plamani printr-un tub infipt intre coaste. Buzele ei se misca.
Hero.Hero.Hero.Hero.Hero.Hero.Hero
Doi copii sar coarda in curtea ospiciului. In laborator, electroforeza infige un ac in fiecare proba. Fornaitul aparatelor se rasfrange cu un ecou implacabil intre sinapsele ei si ramane blocat acolo. Cat de senzual suna ploaia prin telefonul secretarei. Ce voce frumoasa are psihiatrul sectiei care o asculta pe doamna din salonul 8. Ar vrea sa auda totul prin telefonul secretarei. Dar scartaitul targii cu cadavre nu o lasa sa doarma.
Au scos-o.
Au dus-o.
O cruce.
1956-1975...
Privire goala acoperita de pamant.

Listening to Beatles - Yellow Submarine
                  Beatles - Michelle
                  Beatles - Let it Be
                  Beatles - Eleanor Rigby
                  Nirvana - Where Did You Sleep Last Night?
                  Eric Clapton - Cocaine
                  Psycroptic - Initiate
                  Nirvana - Come as you are

Never let me go.

Cămaşa ei se scurse lin pe jos

-O pată de piersic catifelat...

În abur,

'Şi bea cafeaua lungă

Sorbind, cu ochii albi ca noaptea.

Pe pieptul ei,

eu desenez

un lac de vise -răsărit de soare;

o carte şi-un poem de noapte

o seară şi-un roman însângerat.

Iubito,

pe pieptu-ţi fraged

Ţi-am scris cu sânge

un război.

Cu mâinile-i frivole de plutoniu

Mă strânge-n palme;

Eu o strâng la piept.

Şi calde, labele picioarelor

Mângâie-o clapă

de pe-un pian

Nevăzut, cântec de drag

În sânii ei eu mă contrag

Scrisoare la maşina de cusut,

cârpit organul mi se zbuciumă

-Inimă- iubito

Eu te chem.

Master.

Când a deschis ochii, îşi ştia trupul ca o rană, în care tumultos se-nvolbura veninul. Vederea înceţoşată, dublată de conturul imaginar al unor pâlpâiri îi era atât de familiară, şi totuşi părea străină. Era pe un pat de spital, cu perfuzii, acoperită de o pătura subţire prin care simţea fiecare briză pătrunsă prin crăpăturile geamului izbindu-se de cutia toracică, acum goală, umplând-o c-un sec suflu de trăire. Inima îi tremura, îngrozită, sub fiecare impuls al branulei... Se ştia putredă, moartă.

Acesta nu e un raport, nici măcar un roman. Este o viaţă.

Mă numesc Friederike şi am două zeci şi cinci de ani. Viaţa mea s-a terminat. Sunt doar o reflecţie; îmi privesc fiecare respiraţie din spatele unei uşi de sticlă, care a devenit un ecran. Dar am ştiut mereu. Noi nu ar fi trebuit să simţim. Noi nu ar fi trebuit să prindem vârsta asta. Noi nu ar fi trebuit să supravieţuim. M-am născut în lagărul de la Auschwitz, în toamna lui 1944. Şi am trăit. Cu fiecare suflu lipit de esofag, cu fiecare privire aruncată în fundul ochilor. Am mers la un centru. Nu că aş fi singura. În toată ţara, suntem mii...

Când m-am trezit, îmi simţeam oasele sfărâmate sub forţa unei dorinţe mai aprige ca moartea. Este al treilea experiment pe care-l fac. Îmi simt sfârsitul... De asta îţi scriu.

Mai ţii minte cum a început? Era o zi ploioasă la Gottfried, institul unde am trăit mai toată viaţa mea... Nu ne era permis să ne vătămăm sănătatea. Iar crudul adevăr ne era încă prea străin pe-atunci. Şi l-am văzut...

El păşea încet prin curte, cu o chitară în spate. Ea stătea pe o bancă... Pentru o fracţiune de secundă s-au privit. Apoi ea s-a întors la cartea ei, iar el s-a aşezat pe altă bancă şi a început să cânte ceva foarte vag... Părea un cântec popular.

De atunci, vieţile noastre s-au schimbat. E incredibil cum micile evenimente efemere pot schimba cursul unei istorii,în cazul meu, a unei poveşti de cruzime ce nu şi-a atins niciodată apogeul, ci doar m-a pălit cu flacăra ei rece.

Pe bancă vin Gertrude şi Adelheit, aşezându-se lângă ea.

-Carl, o să distrugi chitara aia.

El pufăi, ignorând remarca ironică a fetei.

-Ce? Ţi-a mâncat pisica limba?

-Chiar aşa... Cică un elev din anul 7 a primit deja notificare.

-Tu eşti, nu?

El cânta mai departe, fără să plece urechea la dialogul celor două fete.

-Ce ipocrit.

-Trud, poate e prins de melodie.

-Care melodie? Tot ce reuşeşte este să scoată un zgomot infernal.

Următoarele vorbe mi s-au stins din mintea-mi fragilă. Memoria-mi joacă feste în ultimul timp...

Ea se apropie de el.

-Carl!

Niciun raspuns.

-Carl! Carl!

-(Urlând nervos) Lasă-mă naibii în pace!

-Voiam doar să-ţi spun că îmi place cântecul.

-Şi?

-E din folclor?

-Nu. E scris de mine.

-Compui?

-Uite că da.

Ea s-a întors, cu capul plecat.  El şi-a proptit chitara de bancă şi a mers după ea, cu paşi mari, repeziţi.

-Friederike, îmi pare rău. N-ar fi trebuit să mă răstesc la tine.

-Nu-i nimic. Înteleg...

Oare chiar înţelegeam? Chiar şi acum, când scurta mea viaţă a ars filamentul de pulbere din care a fost fabricată, încă stau şi mă gândesc. Am înţeles eu vreodată? Am înţeles eu ceva din viaţa mea? Nu cred. Am vrut timp. Dar viaţa mea şi a celor ca mine nu merită timp, nu are nevoie de timp. Mi-am trăit ultimii cinci ani hrănindu-mă din amintirea precedenţilor cinci. Am retrăit acelaşi taifun de groază, tristeţe, urlete, durere... şi undeva, am retrăit şi pasiunea; speranţa că se va termina. Cum e să ai de la început tragicul presentiment al morţii? Nu-mi dau seama. Viaţa mea mi-a părut aproape normală...

Va urma...

Iar azi e nimic.

Sătulă de cuvinte am crestat ţeasta minciunii. 

 Vocile au început să se scurgă,
 urlându-şi sunetele amorţite. 

 Culoarea lor,
 mi-a pictat interiorul.
 Azi a plouat cu note muzicale.
 Murmurul viorii a spulberat
 paravanul murdar al cuvintelor. 

Trenul a plecat,

smulgand o alta lacrima din gara.
 Tot ce a fost ieri
 a intrat
 în chenarul de azi. 

 Iar azi este nimic.

Iar ma impingi in boscheti...

De sus, de pe sarma, lumea pare diferita. Atunci cand simti firele ascutite ale condamnarii intrandu-ti in talpi, facundu-te sa vibrezi de durere pana in maduva spinarii, nu te mai deranjeaza stransoarea rece a coastelor ce se rup in inclestarea lor nebuna. Simt ca am ramas fara cuvinte, undeva departe, unde glasul meu nu patrunde zidurile de cristal ale lumii. Esti atat de aproape de mine, si inca nu imi simti caldura. Sunt atat de departe, inecata in veninul propriei vieti, in propria-mi tacere. Prin prisma incetosata a inimii mele, prin obiectivul spart al mintii innegurate, retraiesc fiecare clipa.
Tacere... Oare e si pustiu ? Stare de nesiguranta. Anxietate, angoasa... Imi vine sa-mi sfasii pielea de pe mine, dar nu mai are cine sa-mi bea sangele. Tu nu intelegi ca moartea nu e un simplu moft. O simt zbatandu-se evanescent in mine, rozandu-mi maruntaiele. Mana ta calda imi aluneca pe obraz...
Azi a venit toamna. Am asteptat fiecare strop de ploaie cu inima pulsandu-mi intr-un ritm alert in piept. In ploaia rece de toamna, isi pot gasi lacrimile refugiul, fara sa lase dare albe in masca mea perfecta. Cred ca mi-e dor s-alerg desculta in ploaia rece, sa plang pana simt ca lacrimile-mi sufoca ultima gura de oxigen, sa dansez nebuna in ritmul melancolic al ploii. Moment... Atat de departe, ca nici dintii patrunzandu-mi pielea nu ma pot aduce inapoi. Dialog imaginar...
Asta e oare eliberarea ? Am facut un scurt popas inaintea intrarii in timp, lasand eternitatea sa-si faca treaba. Doua secunde s-au transformat in ore intregi de contemplat la chipul tau, cu ochii de nuanta caramelului scurgandu-se in gri-ul absent al lumii. Nu merit zambetul tau strengaresc, parca smuls de pe marginea unei foi de jurnal. De ce l-as merita ? Inca mai simt aroma dulce-a primului sarut, arzandu-mi buzele crapate... Sarut cu guste de sange, imbratisare pierduta-n peisajul sumbru, parfum de lemn arzand mocnit si brad sub zapada de diamant a iernii.
-Stii... Am crezut ca totul e doar un vis. Un vis dur, in nuante de gri, care se machiaza pervers in culori aprinse pentru a te fenta... Am considerat fiecare clipa doar un alt ideal desprins din lumea asta. Nu am suportat mizeria asta, stindardul ciuruit al dragostei... Dar viata... Hm... Mi-a mai dat o sansa.
In dulceata ochilor tai mari, ma pierd si imi dau lacrimile.
-Viata e chiar naiva... Sa-ti mai dea o sansa la fericire. Si in timpul asta sa te tachineze cu atigerea ei delicata.
In conturul buzelor tale, pot scrie o poveste, dar pe parcurs, vorbele pier in stingerea ecourilor.
Ma pierd in jocul tau fugar, in caldura ametitoare a corpului tau. O joaca mai perversa de iluzii si intonatii nu am mai intalnit… Ma vezi altfel, asa as vreau sa fiu, sa nu trebuiasca sa vreau sa-ti spun ca mor… Nu acum, nu azi…te rog… prefa-te ca-ti pasa, nu mai rade la gafele mele de fetiscana inamorata…

Listening to Vama Veche - Pe sarma
                   Opeth - Still Day Beneath the Sun
                   Opeth - Forest of October
                   Placebo - Pure Morning
                   Rammstein - Feuer Frei
                   Rammstein - Liebe ist Fur Alle Da
                   Guns'n'Roses - Every Rose Has Its Thorn
                   Sonic Syndicate - Denied
                   Clint Mansell - Shellshock (another day, another dollar)
Eating: nothing
Drinking: Water with lemon and a little glass of Limoncello
Watching : Thirst
                 Kuroshitsuji ep. 11
Drawing manga.