L'Automne du Coeur

C’est l’automne…
Le vent se précipite en bas des rues vides et suscite un torrent de chuchotements dans son sillage: les feuilles convoquent les fantômes de l’été pour rendre hommage au froid; elles sont pressées contre les vitres, et les vêtements ardents sont un dernier cri de désespéré avant que les mois monochrome arrivent.
Le soleil ne rit plus, le ciel s'assombrit. L'automne commence, la saison où on réfléchit.
La mélancolie m'envahit, mais pas de noirceur, parce que je peux encore voir des magnifiques couleurs.
La rosée enrobe les feuilles humides peu à peu... Une mer de feuilles fanées, tachées rouges et cuivrés. La brise solitaire d'un automne naissant est tomber en silence. Une feuille qui danse sur un rythme inquiétant se dépèche vers la mer, caressée par le vent.
Feuilles roulantes dans ma main, feuilles changeantes au ma gré. Je peints ma vie en nuances de gris. Douce et câline je m'enroule dans une couette de nuages.
J'aime me draper dans les odeurs de la terre fumante et hanter la nature de mes brumes mystérieuses. Le vent est brutalement froid; il fonce les feuilles des arbres comme il déchire vers l’hiver. Je regarde la guerre dans les derniers lambeaux de l’été...

   Les Feuilles Mortes

C'est une chanson, qui nous ressemble
Toi tu m'aimais et je t'aimais
Nous vivions tous, les deux ensemble
Toi que m'aimais moi qui t'aimais
Mais la vie sépare ceux qui s'aiment
Tout doucement sans faire de bruit
Et la mer efface sur la sable les pas des amants désunis

Oh! je voudrais tant que tu te souviennes
Des jours heureux oů nous étions amis
En ce temps-la la vie était plus belle,
Et le soleil plus brűlant qu'aujourd'hui
Les feuilles mortes se ramassent a la pelle
Tu vois, je n'ai pas oublié...
Les feuilles mortes se ramassent a la pelle,
Les souvenirs et les regrets aussi
Et le vent du nord les emporte
Dans la nuit froide de l'oubli.
Tu vois, je n'ai pas oublié
La chanson que tu me chantais.

C'est une chanson qui nous ressemble
Toi, tu m'aimais et je t'aimais
Et nous vivions tous deux ensemble
Toi qui m'aimais, moi qui t'aimais
Mais la vie sépare ceux qui s'aiment
Tout doucement, sans faire de bruit
Et la mer efface sur le sable
Les pas des amants désunis.

Les feuilles mortes se ramassent a la pelle,
Les souvenirs et les regrets aussi
Mais mon amour silencieux et fidele
Sourit toujours et remercie la vie
Je t'aimais tant, tu étais si jolie,
Comment veux-tu que je t'oublie?
En ce temps-la, la vie était plus belle
Et le soleil plus brűlant qu'aujourd'hui
Tu étais ma plus douce amie
Mais je n'ai que faire des regrets
Et la chanson que tu chantais
Toujours, toujours je l'entendrai!

C'est une chanson qui nous ressemble
Toi, tu m'aimais et je t'aimais
Et nous vivions tous deux ensemble
Toi qui m'aimais, moi qui t'aimais
Mais la vie sépare ceux qui s'aiment
Tout doucement, sans faire de bruit
Et la mer efface sur le sable
Les pas des amants désunis.

Jacques Prevert

Listening to Opeth - Porcelain Heart

                  Cryptopsy - Phobophille

                  Hypocrisy - Weed Out The Weak

                  Behemoth - At The Left Hand Of God

                  Edith Piaf - Les Feuilles Mortes

                  Edith Piaf - L'Etranger

                  Edith Piaf - L'Hymne à l'amour

                  Jacques Brel - Ne me quitte pas
                  Placebo - Protege moi

Compunere pentru franceza. Maine poate o s-o citesc. Sau nu. Ma pot angaja ca scriitor de compuneri la franceza :)).

Iar ma impingi in boscheti...

De sus, de pe sarma, lumea pare diferita. Atunci cand simti firele ascutite ale condamnarii intrandu-ti in talpi, facundu-te sa vibrezi de durere pana in maduva spinarii, nu te mai deranjeaza stransoarea rece a coastelor ce se rup in inclestarea lor nebuna. Simt ca am ramas fara cuvinte, undeva departe, unde glasul meu nu patrunde zidurile de cristal ale lumii. Esti atat de aproape de mine, si inca nu imi simti caldura. Sunt atat de departe, inecata in veninul propriei vieti, in propria-mi tacere. Prin prisma incetosata a inimii mele, prin obiectivul spart al mintii innegurate, retraiesc fiecare clipa.
Tacere... Oare e si pustiu ? Stare de nesiguranta. Anxietate, angoasa... Imi vine sa-mi sfasii pielea de pe mine, dar nu mai are cine sa-mi bea sangele. Tu nu intelegi ca moartea nu e un simplu moft. O simt zbatandu-se evanescent in mine, rozandu-mi maruntaiele. Mana ta calda imi aluneca pe obraz...
Azi a venit toamna. Am asteptat fiecare strop de ploaie cu inima pulsandu-mi intr-un ritm alert in piept. In ploaia rece de toamna, isi pot gasi lacrimile refugiul, fara sa lase dare albe in masca mea perfecta. Cred ca mi-e dor s-alerg desculta in ploaia rece, sa plang pana simt ca lacrimile-mi sufoca ultima gura de oxigen, sa dansez nebuna in ritmul melancolic al ploii. Moment... Atat de departe, ca nici dintii patrunzandu-mi pielea nu ma pot aduce inapoi. Dialog imaginar...
Asta e oare eliberarea ? Am facut un scurt popas inaintea intrarii in timp, lasand eternitatea sa-si faca treaba. Doua secunde s-au transformat in ore intregi de contemplat la chipul tau, cu ochii de nuanta caramelului scurgandu-se in gri-ul absent al lumii. Nu merit zambetul tau strengaresc, parca smuls de pe marginea unei foi de jurnal. De ce l-as merita ? Inca mai simt aroma dulce-a primului sarut, arzandu-mi buzele crapate... Sarut cu guste de sange, imbratisare pierduta-n peisajul sumbru, parfum de lemn arzand mocnit si brad sub zapada de diamant a iernii.
-Stii... Am crezut ca totul e doar un vis. Un vis dur, in nuante de gri, care se machiaza pervers in culori aprinse pentru a te fenta... Am considerat fiecare clipa doar un alt ideal desprins din lumea asta. Nu am suportat mizeria asta, stindardul ciuruit al dragostei... Dar viata... Hm... Mi-a mai dat o sansa.
In dulceata ochilor tai mari, ma pierd si imi dau lacrimile.
-Viata e chiar naiva... Sa-ti mai dea o sansa la fericire. Si in timpul asta sa te tachineze cu atigerea ei delicata.
In conturul buzelor tale, pot scrie o poveste, dar pe parcurs, vorbele pier in stingerea ecourilor.
Ma pierd in jocul tau fugar, in caldura ametitoare a corpului tau. O joaca mai perversa de iluzii si intonatii nu am mai intalnit… Ma vezi altfel, asa as vreau sa fiu, sa nu trebuiasca sa vreau sa-ti spun ca mor… Nu acum, nu azi…te rog… prefa-te ca-ti pasa, nu mai rade la gafele mele de fetiscana inamorata…

Listening to Vama Veche - Pe sarma
                   Opeth - Still Day Beneath the Sun
                   Opeth - Forest of October
                   Placebo - Pure Morning
                   Rammstein - Feuer Frei
                   Rammstein - Liebe ist Fur Alle Da
                   Guns'n'Roses - Every Rose Has Its Thorn
                   Sonic Syndicate - Denied
                   Clint Mansell - Shellshock (another day, another dollar)
Eating: nothing
Drinking: Water with lemon and a little glass of Limoncello
Watching : Thirst
                 Kuroshitsuji ep. 11
Drawing manga.

Break me... Strangle me... Kill me...

Sunt ciudată. Ştiu, nu e nevoie să mi-o zică alţii la fel de plini de defecte şi musculiţe. Am intrat într-o stare de depravare şi ură, de învolburare a furiei adolescentine. Vreau un moment în singuratate, deşi sunt singură. Trăiesc cu senzaţia că lumea mă sufocă şi tânjesc după clipe în care să lipsească oamenii ce oricum nu m-ar înţelege. Vis al unei abandonări în afara vieţii, al unei plutiri în derivă printre durerea ce se sparge în vise.
Oamenii sunt nişte fiinţe pe care nu le pot înţelege şi rar le pot iubi, iar fericirea e un ideal ce nu-l voi atinge niciodată. "Ideal" mi se pare un cuvânt dur. Idealul nu poate decât să-ţi spulbere sufletul, totuşi el devine scopul vieţii. Se zice că nu poţi trăi fără un scop. Şi iată-mă! Sfidarea naturii, om fără speranţă, fără vise de spulberat. Trăind din amintiri, hrănindu-se cu propriul sânge, aşteptând să iasă din carne... Floare de mucegai.
Amintiri ce mi le doream de mult uitate. Revin înţepându-mă ca niste ace. Penetrându-mi inima, plămânii, tâmplele, strecurându-se pe canalele nervoase şi electrocutând neuronii, făcându-mă să urlu de durere într-un extaz nebun. Frânturi sporadice dintr-o viaţă ce încerc să o uit şi dintr-o lume în care încă încerc să trăiesc. Viaţa asta încă trăieste, şi-a încolăcit mlădiţele pe venele mele şi se hrăneşte cu sângele meu. Încercările repetate de a fugi şi a mă refugia în diferite locuri de trecutul meu au eşuat lamentabil. Nu am unde să mă ascund. Nu am unde să fug, când carnea mă ţine captivă. Oricât aş sfâşia-o, oricât de adânc aş tăia, nu reuşesc decât să-mi zgârii sufletul, să-l ciobesc. Un suflet de gheaţă scăpat pe podeaua de piatră a captivităţii. Se sparge. Un suflet ce nu poate fi reconstituit. I'm falling.
Amintirile alea trăiesc, mai intens ca oricând, căci sunt alimentate de lacrimi. Lacrimi de cel mai pur cristal, uscându-se în bătaia vântului rece. Vor muri odată cu mine, care le-am adunat tacticos şi le-am păstrat în cufăr, alături de scrisorile lui, de trandafirii negri; lucruri pe care nu am avut vreodată puterea de a le da foc. Mi-am făcut scrum degeaba ani la rând gândurile: paginile au ars răbdatoare sub privirea sticloasă a ochilor plânşi, tremurând nebuni. Albastru... devine verde spălăcit...
Acum simt flacăra ta arzându-mi în piept mai tare ca oricând. Eu nu am timp, eu nu mai am timp. Acum urăsc lumea dar te iubesc pe tine în schimb, acum când te iubesc cât urăsc toată lumea, lasă-mă să zbor, să muşc şi să mă omor cât pot. Acum, când îmi doresc cele mai mari năpaste să se reverse asupra-mi, când înţeleg mai bine ca oricând că există lucruri mai îngrozitoare decât moartea, iar viaţa noastră se află printre ele. Iartă-mi delirul şi îneacă-mi vorbele în săruturi lungi ce mă ard pe trahee, dar zboară alături de mine. Zboară alături de mine şi striveşte-mi gâtlejul în mâinile tale mari, mâinile cu care îmi mângâiai obrazul biciuit de vânt, cu care măsurai o fragilitate de copil. În strânsoarea ta dulce, aerul nu mai oxigenează creierul, deşi corpul ăsta nesătul încă mai cerşeşte o frântură de aer, o frântură de viaţă. Ignoră-mi faţă storcindu-se şi zbătându-se după viaţa, strânge-mă... Adună toată durerea noastră şi pune-o în această clipă. Eliberare... Nu ai avut puterea să mă eliberezi. Deşi zic că nu am scop, nu pot să mor... Mă uit la tăieturile timide de pe mâini. Nu sunt sfidarea naturii cum îmi place să cred... Doar că am un scop incert. Sunt doar ce-am fost şi până acum: captivă în propria-mi libertate.
I'm cut open, bleeding... Dar ce vezi tu acum... Nu e decât un suflet cârpit din bucăţile ciuruite rămase după bombardamente succesise de ură şi impulsuri.
Eu nu am timp să fac fiecare lucru la vremea sa, eu nu am decât capacitatea de le face cât mai repede, şi de aceea simt că ultima văpaie se apropie cu repeziciune, că fiecare văpaie e ultima. De aceea mă abandonez prea des într-o lume a iluziilor deşarte, unde îngerii nu pot salva, pot doar lăcrima.


I’m running out of world, out of time, out of love… out of me.