Retinopathia.Monophobia.Necrophilia.

Tan.Tan.Tan.Tan.Tan.Tan.Tan.
Bubuitul oribil al ciocanului pe nicovala ii zdruncina scarisoara, omorandu-i fluxul echilibrului ce se scurgea prin cochilie. Ritmul tobelor interioare se ingana cu bataile atat de violente ale aripilor ascutite. Deschide ochii.
Lumina difuza. Lumina alba. Lumina orbitoare.
Ii scrijeleste pe retina.
O ascute.
O zgarie.
O urmareste.
Sfori. Nu, e legata de pat... E inchisa in morga de lumini, intubata intr-un abator de vise, disecate in feliute. Isi vede creierul intr-o cutie, intr-un borcan cubic, dintr-o sticla de un verde murdar, poluat, otravitor. Aude pasii asistentei. Azi are pantofii albastrii cu toc de 9. Tipat. Tobe. Se aude un scartait ritmat de la fereastra coridorului. In jurul ei alb. Simte pasarile cum zboara. Inchide ochii...
Vede. Vede o silueta neagra la linia orizontului de pulbere-nrosita. Se apropia, se apropia, dar cu cat venea mai aproape cu atat mai neclara devenea, degradandu-se si descompunandu-se in ploaia metafizica ce acoperea amara camera ei. Sta intr-un acvariu, intr-o cusca pentru cele mai periculoase specimene intalnite de omenire de-a lungul veacurilor. Ea vede. Ea aude. Ea simte. Ea ar si merge. Ea ar visa. Ea ar bea si ar rade. Dar ea e prea periculoasa pentru a face toate astea, asa ca se multumeste cu a vedea, a auzi si a simti din cand in cand vreun alt miros decat cel de mucegai ce vine de pe acoperis. Aude pielea cum fosneste. Miroase acul. Vede cum ii intra in carne, patrunzandu-i vena. Aude fiecare strop cum curge din perfurzie, prin branula. Aude pulsatiile otravii ce colcaie in sangele ei. Aude cum fierbe, miroase fiecare bula toxica eliberata de perfurzie.
Pic.Pic.Pic.Pic.Pic.Pic.Pic.
O sufoca.
O strange.
O apasa.
O desface aerul ce intra prin crapaturile sticlei. Nud cu bucati de creier proiectat in norii vascosi. Globii ochilor ei se rotesc intr-o continua spirala, aude zanganitul bilei pe ruleta, aude flacara focului de tabara, miroase aerul umed cu gust de alge. E imobilizata. Miroase carnea frageda a pasarilor ce zboara pe deasupra marii. Fiecare bataie a aripilor lor ascutite ii injunghie sufletul. Mintea ei dezradacinata de orice principiu cauta natura, cauta acel strigat animalic. Ar vrea sa pacatuiasca, dar tocmai inclestarea funiilor ce o supun o extaziaza. Respira. E prima data cand respira. E inchisa intr-o cusca, iar aerul ii intra in plamani printr-un tub infipt intre coaste. Buzele ei se misca.
Hero.Hero.Hero.Hero.Hero.Hero.Hero
Doi copii sar coarda in curtea ospiciului. In laborator, electroforeza infige un ac in fiecare proba. Fornaitul aparatelor se rasfrange cu un ecou implacabil intre sinapsele ei si ramane blocat acolo. Cat de senzual suna ploaia prin telefonul secretarei. Ce voce frumoasa are psihiatrul sectiei care o asculta pe doamna din salonul 8. Ar vrea sa auda totul prin telefonul secretarei. Dar scartaitul targii cu cadavre nu o lasa sa doarma.
Au scos-o.
Au dus-o.
O cruce.
1956-1975...
Privire goala acoperita de pamant.

Listening to Beatles - Yellow Submarine
                  Beatles - Michelle
                  Beatles - Let it Be
                  Beatles - Eleanor Rigby
                  Nirvana - Where Did You Sleep Last Night?
                  Eric Clapton - Cocaine
                  Psycroptic - Initiate
                  Nirvana - Come as you are

Cafe Anglais

sau povestea amanţilor la trombon.

Încă este dimineaţă
când orologiul cafenelei bate
cinsprezece şi un sfert
El e artistul zilei moarte
Şi din zâmbete pictează un muzeu.
Avea o piatră,
21 grame avea
şi peste tot el o căra...
A dus-o-n parc
la o ţigară
dar cafeneaua, atât de-mbietoare
`l ademenea
la o cafea cu whisky
de pe strada Cuvântului.
Aşa că după el
piatra îşi plimba
simţind-o cum,
în el,
ea se zbuciuma.
Închise ochii, piatra îi zbură
şi se pierdu îi mireasma
tinerei lolite.
Privindu-l pe sub gene,
ea îi sugera
cu ochii ei -viorele-
un vis de catifea.
Învăluită-n şarmul ei,
plutea, dar
nu zbura
şi pe sub buzele... alene
-şi strecura caninii albi
ca de strigoi.
Şi gâtul lebădă îi tremura
sub acele lui de priviri
Simţea cum blând o dezbrăca
neruşinat, el o privea
cum inocenta, se ascunde
sub o pulbere de nea.
Oh, blond copil
cum cazi tu pradă
flămândei mâni de poet.

Razboi crepuscular

Ea închide ceasul. Este 21 aprilie 1963... Ea se descalţă şi începe să arunce cu pietricele. Marea se zbuciumă, vaporizându-se sub linia orizontului, izvorând cu iz de dorinţă dintr-o rază scăpărată în străfund de-albastru. Culoarea violacee a buzelor de soare se răsfrânge ca o crudă rememorare a zilei ce devine ieri. Până la asfinţit, se mai auzea doar ecoul voalului mării purtat prin ani de suferinţe, îngânat de vocea unei inimii descleştate într-un circuit de umbre. Acum, ea se aşază pe jos, scrutând zarea cu ochii ei aproape cenuşii. Cât am privit amurgul, cufundată într-o dâră de nisip, aşezat pe pietricele, mi-am amintit. Totul devenise atât de confuz! Scrisoarea lui, notificarea, urletele, plânsetele, durerea inimaginabilă a începerii procesului de putrezire, toate se azvârliseră peste mine... Dar din toate, am desprins promisiunea, făcută printre pensule murdare şi plumburiu uleios picurat pe jos.

Rămâne tăcută pentru câteva momente. În scena intră Gertrude, strigând-o.

- Fried, Fried... Friederike! Ce ai păţit?

Friederike mai aruncă o piatră în apă.

- Fried, eşti bine?

După ce nu i se răspunse nici la a doua încercare, realiză că venise clipa.

- Ai primit?

- Da.

- Cât mai ai?

- O lună jumate, fix cât să termin 'liceul' ...

- Fried...

- E în regulă.

- O să te găsesc.

- Nu, te rog nici să nu mă cauţi.

- Ce se întâmplă?

- Nimic.

- Ce îţi fac? Scrie asta, nu?

Ea revine la starea intangibilă, aruncând mecanic câte o piatră în apă.

Master.

Când a deschis ochii, îşi ştia trupul ca o rană, în care tumultos se-nvolbura veninul. Vederea înceţoşată, dublată de conturul imaginar al unor pâlpâiri îi era atât de familiară, şi totuşi părea străină. Era pe un pat de spital, cu perfuzii, acoperită de o pătura subţire prin care simţea fiecare briză pătrunsă prin crăpăturile geamului izbindu-se de cutia toracică, acum goală, umplând-o c-un sec suflu de trăire. Inima îi tremura, îngrozită, sub fiecare impuls al branulei... Se ştia putredă, moartă.

Acesta nu e un raport, nici măcar un roman. Este o viaţă.

Mă numesc Friederike şi am două zeci şi cinci de ani. Viaţa mea s-a terminat. Sunt doar o reflecţie; îmi privesc fiecare respiraţie din spatele unei uşi de sticlă, care a devenit un ecran. Dar am ştiut mereu. Noi nu ar fi trebuit să simţim. Noi nu ar fi trebuit să prindem vârsta asta. Noi nu ar fi trebuit să supravieţuim. M-am născut în lagărul de la Auschwitz, în toamna lui 1944. Şi am trăit. Cu fiecare suflu lipit de esofag, cu fiecare privire aruncată în fundul ochilor. Am mers la un centru. Nu că aş fi singura. În toată ţara, suntem mii...

Când m-am trezit, îmi simţeam oasele sfărâmate sub forţa unei dorinţe mai aprige ca moartea. Este al treilea experiment pe care-l fac. Îmi simt sfârsitul... De asta îţi scriu.

Mai ţii minte cum a început? Era o zi ploioasă la Gottfried, institul unde am trăit mai toată viaţa mea... Nu ne era permis să ne vătămăm sănătatea. Iar crudul adevăr ne era încă prea străin pe-atunci. Şi l-am văzut...

El păşea încet prin curte, cu o chitară în spate. Ea stătea pe o bancă... Pentru o fracţiune de secundă s-au privit. Apoi ea s-a întors la cartea ei, iar el s-a aşezat pe altă bancă şi a început să cânte ceva foarte vag... Părea un cântec popular.

De atunci, vieţile noastre s-au schimbat. E incredibil cum micile evenimente efemere pot schimba cursul unei istorii,în cazul meu, a unei poveşti de cruzime ce nu şi-a atins niciodată apogeul, ci doar m-a pălit cu flacăra ei rece.

Pe bancă vin Gertrude şi Adelheit, aşezându-se lângă ea.

-Carl, o să distrugi chitara aia.

El pufăi, ignorând remarca ironică a fetei.

-Ce? Ţi-a mâncat pisica limba?

-Chiar aşa... Cică un elev din anul 7 a primit deja notificare.

-Tu eşti, nu?

El cânta mai departe, fără să plece urechea la dialogul celor două fete.

-Ce ipocrit.

-Trud, poate e prins de melodie.

-Care melodie? Tot ce reuşeşte este să scoată un zgomot infernal.

Următoarele vorbe mi s-au stins din mintea-mi fragilă. Memoria-mi joacă feste în ultimul timp...

Ea se apropie de el.

-Carl!

Niciun raspuns.

-Carl! Carl!

-(Urlând nervos) Lasă-mă naibii în pace!

-Voiam doar să-ţi spun că îmi place cântecul.

-Şi?

-E din folclor?

-Nu. E scris de mine.

-Compui?

-Uite că da.

Ea s-a întors, cu capul plecat.  El şi-a proptit chitara de bancă şi a mers după ea, cu paşi mari, repeziţi.

-Friederike, îmi pare rău. N-ar fi trebuit să mă răstesc la tine.

-Nu-i nimic. Înteleg...

Oare chiar înţelegeam? Chiar şi acum, când scurta mea viaţă a ars filamentul de pulbere din care a fost fabricată, încă stau şi mă gândesc. Am înţeles eu vreodată? Am înţeles eu ceva din viaţa mea? Nu cred. Am vrut timp. Dar viaţa mea şi a celor ca mine nu merită timp, nu are nevoie de timp. Mi-am trăit ultimii cinci ani hrănindu-mă din amintirea precedenţilor cinci. Am retrăit acelaşi taifun de groază, tristeţe, urlete, durere... şi undeva, am retrăit şi pasiunea; speranţa că se va termina. Cum e să ai de la început tragicul presentiment al morţii? Nu-mi dau seama. Viaţa mea mi-a părut aproape normală...

Va urma...

O ultima gara...

Compartiment. Gol. Fereastra. CFR.
Printre genele rasucite,
se ascund clipiri azvarlite.
Prin pupila dilatata, lumina ii injunghie retina, scrasnindu-mi cu vocea ei transparenta. Se simte in sfarsit atat de reala, incat crede ca viseaza. Trenul goneste spre o destinatie prea insignifianta pentru panza de sinapse. Acea senzatie se intorsese. Buzele-i inghetasera intr-o dulce amorteala, o mortala ameteala o apuca de gene si o arunca in vartejul propriei fiinte. Nu mai era detasata. Acum sufletul i se aplatizase si i se lipise de cutia toracica, ca un strat de pleura, desprinzandu-se in zborul fraged al fiecarei respiratii. Cu ochii manjiti de sangele unei deschideri de aripa, ascutit - se-asterne peste nori, voalul matasii unei flori.
Aceeasi gara. Inchide ochii iarasi...
 Peronul 8... El o asteapta.
Acceleratul spre Iasi...
O floare cade secerata.
Scrisoarea patata de lacrimile inrosite de cupru o tine in palmile reci; cenusa i-o simte scurgandu-se intre doua poteci. Haraitul trenului goneste spre o alta lume. Nu-i trebuie bilet de-ntors, pentru ca acolo va ramane. Penultima oprire. Se aud pasii goi ai lumii, usa compartimentului se deschide.
-Te-am asteptat.
El nu-i raspunse.
-De ce ai venit?
El nici nu o privi.
-Credeam...
El se aseza.
-E... ultimul drum, nu?
In minte, stie raspunsul.
-Unde mergem?
-Acasa...
El se apleca spre ea si ii lua mainile. I le stranse usor intre ale lui. O simtea rece si firava, desirata ca un fir de matase descusut in circuitul unei dimineti. Ea se uita fix in ochii lui, cu pupilele dilatate, ingrozite parca de capitularea ce o astepta. Si-a trantit capul in poala lui, rapid si violent, insa atat de neasteptat, incat parea aproape tandru si nespus de inocent. A tras in jos geamul si a aprins o tigara. Vedea garile altor inimi, inchise c-o frunza de primavara. Ochii ei erau un camp de maci, atat de verde era sangele oglindit in iris. Respira greu... O alta gara...

Printre genele răsucite,
se ascund clipiri azvârlite.
Hai să păşim peste suflete-ofilite,
Dă-mi mâna şi ascunde-te
După sunete nedescifrate
De inimi albastre aruncate
           La gunoi...

Insistă-mi suspiciunea de fi rece în astă noapte,
și nu-ţi mai înfige tentaculele seci în perete
Murmură-ţi ale tale şoapte
Tremurătoare, păşeşte peste trepte.

Aşa suna scrisoarea lui. Pentru ca el nu era acolo... Pentru ca El nu mai exista. Nu mai exista niciun El cu care sa-si fumeze ea tigara-n tren. Nu mai era acel El cu care sa bea vodka si cofeina. Nu era acel El de care sa-si izbeasca genele si lacrimile si durerea.

El nu a existat niciodata. El era figura ce zbura pe leaganul de vant in plamanii ei despuiati. Dar leaganul nu-l lasa niciodata acolo.