Când a deschis ochii, îşi ştia trupul ca o rană, în care tumultos se-nvolbura veninul. Vederea înceţoşată, dublată de conturul imaginar al unor pâlpâiri îi era atât de familiară, şi totuşi părea străină. Era pe un pat de spital, cu perfuzii, acoperită de o pătura subţire prin care simţea fiecare briză pătrunsă prin crăpăturile geamului izbindu-se de cutia toracică, acum goală, umplând-o c-un sec suflu de trăire. Inima îi tremura, îngrozită, sub fiecare impuls al branulei... Se ştia putredă, moartă.
Acesta nu e un raport, nici măcar un roman. Este o viaţă.
Mă numesc Friederike şi am două zeci şi cinci de ani. Viaţa mea s-a terminat. Sunt doar o reflecţie; îmi privesc fiecare respiraţie din spatele unei uşi de sticlă, care a devenit un ecran. Dar am ştiut mereu. Noi nu ar fi trebuit să simţim. Noi nu ar fi trebuit să prindem vârsta asta. Noi nu ar fi trebuit să supravieţuim. M-am născut în lagărul de la Auschwitz , în toamna lui 1944. Şi am trăit. Cu fiecare suflu lipit de esofag, cu fiecare privire aruncată în fundul ochilor. Am mers la un centru. Nu că aş fi singura. În toată ţara, suntem mii...
Când m-am trezit, îmi simţeam oasele sfărâmate sub forţa unei dorinţe mai aprige ca moartea. Este al treilea experiment pe care-l fac. Îmi simt sfârsitul... De asta îţi scriu.
Mai ţii minte cum a început? Era o zi ploioasă la Gottfried, institul unde am trăit mai toată viaţa mea... Nu ne era permis să ne vătămăm sănătatea. Iar crudul adevăr ne era încă prea străin pe-atunci. Şi l-am văzut...
El păşea încet prin curte, cu o chitară în spate. Ea stătea pe o bancă... Pentru o fracţiune de secundă s-au privit. Apoi ea s-a întors la cartea ei, iar el s-a aşezat pe altă bancă şi a început să cânte ceva foarte vag... Părea un cântec popular.
De atunci, vieţile noastre s-au schimbat. E incredibil cum micile evenimente efemere pot schimba cursul unei istorii,în cazul meu, a unei poveşti de cruzime ce nu şi-a atins niciodată apogeul, ci doar m-a pălit cu flacăra ei rece.
Pe bancă vin Gertrude şi Adelheit, aşezându-se lângă ea.
-Carl, o să distrugi chitara aia.
El pufăi, ignorând remarca ironică a fetei.
-Ce? Ţi-a mâncat pisica limba?
-Chiar aşa... Cică un elev din anul 7 a primit deja notificare.
-Tu eşti, nu?
El cânta mai departe, fără să plece urechea la dialogul celor două fete.
-Ce ipocrit.
-Trud, poate e prins de melodie.
-Care melodie? Tot ce reuşeşte este să scoată un zgomot infernal.
Următoarele vorbe mi s-au stins din mintea-mi fragilă. Memoria-mi joacă feste în ultimul timp...
Ea se apropie de el.
-Carl!
Niciun raspuns.
-Carl! Carl!
-(Urlând nervos) Lasă-mă naibii în pace!
-Voiam doar să-ţi spun că îmi place cântecul.
-Şi?
-E din folclor?
-Nu. E scris de mine.
-Compui?
-Uite că da.
Ea s-a întors, cu capul plecat. El şi-a proptit chitara de bancă şi a mers după ea, cu paşi mari, repeziţi.
-Friederike, îmi pare rău. N-ar fi trebuit să mă răstesc la tine.
-Nu-i nimic. Înteleg...
Oare chiar înţelegeam? Chiar şi acum, când scurta mea viaţă a ars filamentul de pulbere din care a fost fabricată, încă stau şi mă gândesc. Am înţeles eu vreodată? Am înţeles eu ceva din viaţa mea? Nu cred. Am vrut timp. Dar viaţa mea şi a celor ca mine nu merită timp, nu are nevoie de timp. Mi-am trăit ultimii cinci ani hrănindu-mă din amintirea precedenţilor cinci. Am retrăit acelaşi taifun de groază, tristeţe, urlete, durere... şi undeva, am retrăit şi pasiunea; speranţa că se va termina. Cum e să ai de la început tragicul presentiment al morţii? Nu-mi dau seama. Viaţa mea mi-a părut aproape normală...
