Îmbrăţişam fantoma. Fantoma lui. Fantoma mea. Iluzia căldurii unui corp răcit de prea mult timp, cu sângele odată clocotit, acum oprit în vene, ca şi cum ceasornicul ar fi inchis pleoapele peste bătăi. Timpul m-a îmbătrânit. M-a sălbăticit. Mă ascund în umbrele matinale ale impulsului. Gheaţa scârţâie sub mine. Se frământă, se zbate, aproape rupând chingile ce-o constrâng. Particulele difuze par să piară încet sub ochii noştri. Erată: sub ochii mei.
Începutul - stăteam lângă noi, lângă cadavrul a cea ce am fost. Cuvintele se derulau tăcute între noi, croindu-şi drumul prin cortina grea a depărtării. Te căutam, te ştiam lângă mine, dar realitatea mă izbea. Ai plecat de mult.
Îţi mai aduci aminte... ? Plaja...
Iar ziua aceea era inexistentă încă dinainte de a se naşte. Era durerea aşteptării clipelor ce nu vor mai veni, dar de care avea atâta nevoie. Aerul greu se răsucea în jurul ei, în rotocoale imense de fum, depănând amintiri, deşirându-i gândurile.
Acoperită cu cioburi amare
Pe care nu puteam merge desculţi?
Îmi scot ghetele ştiind că zimţii cristalului îmi vor frânge picioarele, ştiind că ultimul drum e cel spre veşnicie. Şi că întotdeauna e prea grăbit să mă cuprindă cu fiarele lui, cu groaza tacită a infinitului... M-am prăbuşit. Un fel de amorţeală dulceagă mi-a cuprins picioarele, încătuşându-le în propria lor slăbiciune. Şi am simţit. Am simţit vidul cum s-a spart de oasele mele, lăsând lacrimile să se scurgă pe sloiurile crăpate.
Felul în care
Te uitai la mare
Aerul rarefiat parcă îngheţa în plămânii săi, strangulând speranţele. Aripile negre ale norilor se coborau să-l învelească în doliul lor, un văl de priviri fugare. Chipul brăzdat de şocul celor ce s-au pierdut în fantasmagorii de vise îi unea în tăcerea pietrei funerare. Doi corbi cu pana de satin încadrau slujba tristă. Ochii lui – două crăpături de furie oarbă. În pupilele lui – cenuşă stelară aruncată de cruzimea timpului. Era secat de sevă, ea nu putea nici măcar să-i aline o lacrimă pe mormântul ce îi tăiase ca o daltă pecetluindu-le buzele în veşnicie. Nu putea înţelege, şi nici nu dorea asta, cum pot fi oceanele închise în ochii beţi acum de moarte. Cum se poate să fie secată inocenţa şi zidită într-o piatră de vorbe reci. Cuvintele mureau încet între cei doi.
Şi spuneai că m-asculţi?
Îţi aminteşti pescaruşii isterici
Rotindu-se-n dangătul
Clopotelor unor nevăzute biserici
Cu hramuri de peşti...
Văd zborul lor obsesiv, agresiv, bătăile sacade ce se zbat să răzbească în lupta cu respiraţia. Se rotesc, şi mă rotesc şi eu cu ei, şi totul e un joc, un dans mortuar, plin de zbucium, în căutarea celui ce nu va reveni.
