Aki no michi...

Ea apare intr-un kimono furisode elegant sub umbrela de soare, incaltata cu o pereche de okobo negrii, parand sa pluteste. Alaturi de ea este tanarul aristocrat, care are o geanta cu un shamisen. Ea inainteaza cu umbrela, el ramane in spate si isi scoate shamisenul. Se asaza in genunchi si se pregateste sa cante... Ea incepe sa danseze. El o priveste fermecat, aprope uitand sa cante... Ritmul se intepeste putin, muzica deja e amplificata de natura. El lasa shamisen-ul, ridica umbrela pe care ea o aruncase si in ploaia de frunze uscate in care ea aproape ca-si ia zborul, vine sa o ascunda sub umbrela lui. Ea il priveste, muzica isi incetineste ritmul, devenind mult mai trista si mai plapanda. Urmeaza un schimb de priviri, ea ingenuncheaza, el o ridica.
-Taci...
-Tacerea e cel mai frumos lucru pe care ti-l pot oferi.
-Atunci taci.
-...
-Inchide-ti ochii !... Nu ma mai arde cu privirea ta.
Ea isi trecu degetele peste ochii lui... El spuse, timid:
-Opreste-te...
-Nu mai pot sa ma opresc.
-Stiu ca ma auzi...
-Nu, sunt de neoprit. Cu vantul sec ma pravalesc in frunze...
-Simt ca ma auzi...
-Sunt fulgerul despicand cerul in doua, sunt minciuna brazdand masca mea alba de atatea iluzii... Dar stelele au amutit...
Incepe sa se agite, sa se uite cu miscari repezite in jur. El ii strange mainile.
-Nu mai plange...
-Te-as asculta... Dar azi, mai mult ca niciodata, ratiunea mi-e-nclestata de dulcele sfarsit.
-Fatidica sclipesti sub lumina luminarii... De-ai stii cat de frumoasa e clipa asta ! Îţi mulţumesc că te întorci, chiar dacă rar şi de departe, doar pentru mine.  Îţi mulţumesc că îţi închini secundă cu secundă, timpul de-acasă, mie şi nimănui altcuiva. Cu riscul de a provoca o isterie-n masă.
-Dar Cedric-sama, eu nu mai sunt decat o fantasma translucida... o pala urma de viata azvarlita din vart de pensula... Pentru ce toate astea, pentru ce ?
-Cand ai incetat sa crezi ? Cand ai incetat sa simti amorteala vie-a sevei misunande prin frunzele roscate ? Cand ai incetat sa ma privesti cu limpezimea ochilor tai ? Cand ?
-Ah, dar nu stii ? In fiecare zii inot in ocean de pulbere si sange, cristal si otrava. Stii, ma face sa uit de tot. La 100 de metri adancime, cand singura lumina pe care o vezi e speranta ce moare in ochii celui de langa tine, atunci pot sa afirm ca m-am rupt de realitate.
-Dar esti aici cu mine... N-am sa te parasesc...
-Dar sub ce forma ? Cu infatisarea asta...? Chiar sunt aici ?
-Priveste atent... Simti briza vantului suierandu-ti in urechi, dezbracand fără ruşine copacii de frunze ? Simti atingerea mainii mele ? Simti palpairea efervescenta a lumanarii ?
-Dar toate astea... Cu ce pret, domnul meu, cu cate ceasuri istovite inecate in durere ? Le poti macar numara ?