Monolog.

Ca o papusa de ceara privesc cum taci si-ncet, in agonie, incepe sa-mi placa supliciul tau dulce. Cand merg pe sarma simt firele ascutite ale condamnarii intrandu-mi in talpi, facundu-ma sa vibrez de durere pana in maduva spinarii. Nu ma mai deranjeaza stransoarea rece a sforilor tale sfasiindu-se in inclestarea lor nebuna. Simt ca am ramas fara cuvinte, undeva departe, unde glasul meu nu patrunde zidurile de cristal ale lumii.

Era o vreme cand valsam tacuti in ritmul timpului etern. Printre bucati de suflete, cu miscari ferme si elegante, m-ai indrumat sa pasesc. O marioneta in maini de gheata. Cu figura de ceara machiata in culorile pasiunii, eu nu sunt decat o minciuna. Mai stii cand te-am intrebat ce e roua din ochii tai? Mi-ai spus ca voi aveti inimi, care pulseaza sange in tot corpul vostru. Lichid purpuriu scurgandu-se alert prin vene si artere.

Suntem vanzatori de vise... pandind pe strazile prafuite, dansand in ritmul ploii, cazand odata cu frunzele uscate de vantul sec. Privesc amurgul lumii mele, idealauri pravalindu-se continuu...


Timpul si-a pierdut insemnatatea. Pentru noi, nu mai e nimic de facut. M-absoarbe intunericul in vraja lui...
E frig in lumea mea, iar dansul tau nebun, fervoarea imbratisarii si ardoarea privirii tale nu pot incalzi. E gheata in mine, piatra se despica in sloiuri. Era a nemuririi, criogenie a salvarii... Pasi tacuti in patul de frunze. Ochii mi s-au incetosat si acum... nu mai e decat tacerea albului nemuritor. Daca as putea sa ma trezesc... Sa privesc iar zorii gri, amurgul invapaiat... Nu a ramas pentru mine decat sange...


Pe holuri de culoarea varsatului, razbate un strigat de-ajutor. Putrezesc. In mintea mea, e o panza de negreala; pacla in sufletul meu. In abisul mortii, ti-e prea teama sa te arunci. Se spune ca teama ne umanizeaza. Dar ce e umanizarea? Sunt un corp mucegaind in frigul sufletului meu. Furie, angoasa, frica, speranta, pierzanie, slutenie... Sunt atat de umana, ca ma pierd in perdeaua fulgilor de nea.


Cinismul propriei fiinte ma impinge spre groapa deznadejdiei. Dar am fost acolo, in abstractul negru de sangele meu, oxidat de prea multe veacuri ce se scurg nemilos peste el.
Plasa de vise, destrama-te peste noi, cuprinde-ne in absurdul tau...