The bitter moon hid her pale
Eyes of blue behind the haze
In which the clouds mourn.
Roses torn
apart, flickering like dying lights in sepulchres
into the sullen Earth.
The crawl of clouds descending in rain
Tell the woe of the damned - a cry of pain.
Undignified,
The desperate howls you hear
Are nothing but your mask of lies!
You're hanging on the edge of sanity
As you can feel schizophrenia
Dragging you across thy grave!
Yet... your corpse `as not rotten
And you still caught a glimpse
Of horrid light!
Behind those eyes
You hide nothing but lies!
Enslaved to the grave
Chained in the cold ground,
Rott! Die! Burn!
The coil of venom should burn through your soul!
marți, 21 iunie 2011
vineri, 3 iunie 2011
Femeia de hartie
chip de lut
atat de hidos iti arunci privirea jalnica
de parca ai spune ceva
in inima de piatra
ai flori de putregai
umede
lacrimi de
ceara plang dupa tine
fara sa stie
ca esti o simpla foaie de hartie
atat de hidos iti arunci privirea jalnica
de parca ai spune ceva
in inima de piatra
ai flori de putregai
umede
lacrimi de
ceara plang dupa tine
fara sa stie
ca esti o simpla foaie de hartie
luni, 30 mai 2011
Once more with feeling!
Pe valul calm şi negru, în care-n somn cad stele
În visuri de cleştar,
Adoarme criul într-un pat de umbră
iar soarele-şi ascunde asfinţitul în perdeaua de izvoare.
Zâmbetul florii, capul plecat între baţele reci
ale apei, evocă trecutul
din aerul greu
al Galaţiului.
Inocentă, ai zice că doarme,
în timp ce apele-i sugrumă speranţele-n veci.
Străzile se încing, se dilată, se ascund, se sufocă
Iar teii îşi spulberă-n vânt a lor pleată
Uitată-ntr-un gând.
În visuri de cleştar,
Adoarme criul într-un pat de umbră
iar soarele-şi ascunde asfinţitul în perdeaua de izvoare.
Zâmbetul florii, capul plecat între baţele reci
ale apei, evocă trecutul
din aerul greu
al Galaţiului.
Inocentă, ai zice că doarme,
în timp ce apele-i sugrumă speranţele-n veci.
Străzile se încing, se dilată, se ascund, se sufocă
Iar teii îşi spulberă-n vânt a lor pleată
Uitată-ntr-un gând.
vineri, 27 mai 2011
Fara titlu.
Spintecă plânsul apelor - păgânul
- ca o lumină-n oglinda lucie de spectre
Nu simte durere.
Vântul propagă-n vid roşeaţa timidităţii
florilor dulci de cireş;
Sub cerul ca un râu nestăvilit de entităţi...
Unduitor suflă aerul - strălucitoare marea
de priviri sticloase ale apei;
vastă câmpia se aşterne - o singură piele peste inima zeului.
Respiraţia scoarţei acvatice
s-a desprins ca într-un leagăn
de vise strivite pe malul plângerii...
Sub salcâm.
- ca o lumină-n oglinda lucie de spectre
Nu simte durere.
Vântul propagă-n vid roşeaţa timidităţii
florilor dulci de cireş;
Sub cerul ca un râu nestăvilit de entităţi...
Unduitor suflă aerul - strălucitoare marea
de priviri sticloase ale apei;
vastă câmpia se aşterne - o singură piele peste inima zeului.
Respiraţia scoarţei acvatice
s-a desprins ca într-un leagăn
de vise strivite pe malul plângerii...
Sub salcâm.
miercuri, 18 mai 2011
Pas-Parole
Nisip. Mă înec în nisip până la pleoape. Nu mai pot respira, nisipul îmi inundă gura, traheea, creierul, mintea... gândesc nisipos. Mă trezesc în noapte . Ce fel de vis mai e şi ăsta? De vreo patru nopţi încoace se tot repetă. Picioarele-mi sunt de plumb. Nu-mi pot mişca nici măcar mâinile, sau buzele... Nu mai respir. Ştiu că în camera asta e un mort. Îi simt carnea putrezindă, îi aud amintirile tăcând, stingându-se sub flamura stinsă de câteva zile a cărnii moarte.
Nu m-am întrebat niciodată ce va fi dincolo. Ce e moartea, sau chiar ce e viaţa. Cine suntem noi? Însă nu e un mister, e ceea ce noi nu vedem. Viaţa e perdeaua dinaintea lumii de după moarte. Iar moartea e îndepărtarea perdelii. Orice final e un nou început. Undeva, se aude o coliziune înfiorătoare. Scârţâit de roţi, ambreiaj, frână. Paşi tăcuţi pe alee...
Nu m-am întrebat niciodată ce va fi dincolo. Ce e moartea, sau chiar ce e viaţa. Cine suntem noi? Însă nu e un mister, e ceea ce noi nu vedem. Viaţa e perdeaua dinaintea lumii de după moarte. Iar moartea e îndepărtarea perdelii. Orice final e un nou început. Undeva, se aude o coliziune înfiorătoare. Scârţâit de roţi, ambreiaj, frână. Paşi tăcuţi pe alee...
Focul de pe plajă încă arde. Îl privesc tăcută din mormântul meu de nisip. Simt parfumul mării, şi simt cum spuma se zbuciumă nervoasă să mi-l stingă. Paşi? La ora asta? Pe plajă? Dar cât e ceasul?...
Înainte să plece de-acasă, a sărutat-o pe fruntea răcită de suforile creaţiei. Viaţa ce se naştea în ea a erodat-o, a săpat brutal în ea, mestecându-i floarea tinereţii, măcinâdu-i visele. Şi a lăsat-o pe scaun, cum stătea şi înainte, cu mlădiţele albe legănându-se prelung, uitând atingerea mâinii aspre. Îşi puse uniforma şi plecă.
Un copil în uterul mamei se gândeşte la sfârşitul acelei vieţi interioare. Acum trăieşte într-o cutie moartă, până şi ceasornicul sângeriu a-ncetat să mai plângă. Acum, doar leneş se mai scurge o lacrimă din emoţia iubirii ce l-a născut şi omorât. Cât o urăşte! Cât de oribil este să începi să mori prin a urî? Cutia toracică a fetusului tremura.
Distinge o fiinţă lângă el. Ştie că e un cadavru. În camera asta toţi sunt morţi. Îşi roti globii albăstrui, laptoşi parcă, în căutarea unei raze. Cuante colorate îl fulgerau până-n fundul retinei. Fovea centralis. Acum, doar un punct orb.
Inima pulsează rapid. 220 de bătăi pe minut. Imposibil! Forţa umană e uimitoare. Dar şi mai uimitoare e puterea minţii. Iar mintea mea... Ei bine, gândul meu m-a adus aici, în străfundul clepsidrei cu viaţă, să mă scald în fiecare secundă pe care o muriţi voi! Dar ceea ce vă omoară pe voi, cu fiecare fracţiune, pe mine mă-nveleşte într-o crustă de ghimpi.
Păşeşte pe plajă. Şi-a omorât nevasta şi copiii nenăscuţi. Trei vieţi m-au sugrumat şi m-au târât din adânc. Nisip. Ceva mă ridică din nisip, focul e stins demult. Respir mai liber ca niciodată. Gândesc înmărmurit. Lumina orbitoare se stinge uşor. Mă trezesc. E încă noapte. Ceasul nu s-a mişcat o secundă de la trezirea bruscă de dinainte.
Mă uit în oglindă, dar nu ştiu cine sunt. Îmi scot cămaşa pentru a vedea memoriile unei lupte. "Arta de a satisface un criminal prin simplul fapt că te supui"... De ce scrie asta pe corpul meu? Şi cine este Sada? Pe corpul meu, literele păreau să alerge, alunecând spre ultima clipire. Privirea rămâne ţintuită, iar cortina de gene cade dramatic peste irisul decolarat de lacrimi.
Soldatule, bine ai venit în Paradis!
vineri, 15 aprilie 2011
Contradictie.
Cand nimfele canta si luna se-ascunde, atunci Eu ma arat goala in palida lumina, ma destram in umbre, ravasind padurea - armonia destructiei la crapat de zori. Ticait mecanic se aude din mine. Nu ma pot cuprinde. O durere perfecta imi strabate inima, acum doar o piatra din care izvoraste-n mine seva, si mi se scurge prin tot corpul, patandu-ma de sange. Sunt eu oare izvorul propriei cunostinte? Ma uit la corpul meu, stiind ca nu sunt acolo. L-am lasat prada celor doua fiinte care se zbat acum, se zbuciuma si-alearga. Eu m-am desprins.
Ah! Carnea asta mult prea-ntinata cum s-a topit si scurs ca roua. Eu sunt un arbore de lumini, la radacinile mele colcaie apa freatica. De ce scartai sub mine? Te aud cum plangi... Sunt oare pasii mei prea grei? Prea incarcati de pacate? Realizez acum ca m-am desprins de corp, dar toata meschinaria carnii si-a croit drum, sapand in mine, si acum ma alearga ca o umbra de care nu pot scapa. Imi retrag apele, le-ascund in mine, ma sorb cu setea inconstientului. Ca o panza ma tes intre umbre si ma scurg alene printre radacini. Ma izbesc de pietre, sculptand creasta pamantului, curgand tot mai rapid si zbuciumat.
Oare chiar sunt atat de puternica ? Sau ma pacalesc permitandu-mi sa ma aseman unei minuni a naturii,atat de pura si delicata dar in acelasi timp dura si rece ? Eu nu sunt acest izvor. Eu poate nici nu m-am desprins. Eu nu mai stiu unde sunt. M-am pierdut intre molecule si materie dispersata intr-un nor de pulbere. Scrum. Asta e tot ce va ramane din mine. Imi ridic privirile spre cer. Ma ridic spre bolta de fericire dupa care tanjesc, si ma scurg inapoi spre pamantul nestavilit de durere. Beau tot din calea mea, inghit totul ca o gaura de intuneric absolut. Dar daca vei deschide ochii, vei vedea lumina. Galaxii intregi, cu sorii lor si stele cazatoare, toate in susurul linistit al izvorului care sunt, al fiintei care ma scurg printre oameni. Si nimfele plang. De ce nu vede nimeni asta?
Ah! Carnea asta mult prea-ntinata cum s-a topit si scurs ca roua. Eu sunt un arbore de lumini, la radacinile mele colcaie apa freatica. De ce scartai sub mine? Te aud cum plangi... Sunt oare pasii mei prea grei? Prea incarcati de pacate? Realizez acum ca m-am desprins de corp, dar toata meschinaria carnii si-a croit drum, sapand in mine, si acum ma alearga ca o umbra de care nu pot scapa. Imi retrag apele, le-ascund in mine, ma sorb cu setea inconstientului. Ca o panza ma tes intre umbre si ma scurg alene printre radacini. Ma izbesc de pietre, sculptand creasta pamantului, curgand tot mai rapid si zbuciumat.
Oare chiar sunt atat de puternica ? Sau ma pacalesc permitandu-mi sa ma aseman unei minuni a naturii,atat de pura si delicata dar in acelasi timp dura si rece ? Eu nu sunt acest izvor. Eu poate nici nu m-am desprins. Eu nu mai stiu unde sunt. M-am pierdut intre molecule si materie dispersata intr-un nor de pulbere. Scrum. Asta e tot ce va ramane din mine. Imi ridic privirile spre cer. Ma ridic spre bolta de fericire dupa care tanjesc, si ma scurg inapoi spre pamantul nestavilit de durere. Beau tot din calea mea, inghit totul ca o gaura de intuneric absolut. Dar daca vei deschide ochii, vei vedea lumina. Galaxii intregi, cu sorii lor si stele cazatoare, toate in susurul linistit al izvorului care sunt, al fiintei care ma scurg printre oameni. Si nimfele plang. De ce nu vede nimeni asta?
vineri, 1 aprilie 2011
Dor de...
Dor de pensule, uleiuri si alte lucruri care imi dezvaluiau universul de minciuni si umbre care se ascund sub un spectru de lumini golase. ploaie
Abonați-vă la:
Postări (Atom)