Dimineata... Trezita de alarma telefonului, am bajbait cat de repede am putut pana in fotoliul meu, in care imi voi lua micul dejun noua luni de-acum incolo, aruncand o patura in graba peste mine. Nu de frig, ci mai mult ca sa am ce tine in brate. Aburul ceaiului fierbinte cu aroma de ciocolata imi gadila narile... Mi-a trecut raceala, acum realizez. Nu mi-e foame, n-am chef de nimic... Mananc in sila sandwich-ul facut de mama si ma tarasc ca un vierme obosit pana la baie. Aici incepe groaza.
In acelasi ritm 'entuziast' imi pun camasa... constatand ca ba mi-e prea mare, ba mi-e prea lunga, ba e prea alba, ba nu merge cu cravata... Dar eu n-am cravata scolii, inca un mijloc minunat de a te inrobi unui liceu minunat ca sa te injure toti ca esti de la 'liceul ala'. Dar, ca intotdeauna, ii gasesc un rost si acestei minunate piese vestimentare. Daca nu, mi-o leg de cap si imi fac funda, sa fiu pe trendul tribal.
Am mers agale pana la liceu, pierduta in aerul rece al diminetii, incercand sa regasesc aroma anilor trecuti, inecati in fum si parfum de cirese amare arzand mocnit. Merg pierduta pe strazi prea pline de oameni dar prea goale de libertate, prea calde de intimitate dar prea goale de pasiune. Lumea a devenit brusc o prostituata ce nu cunoaste mrejele in care trebuie sa-si ademeneasca clientul. E o prostituata vulgara, lipsita de orice urma a feminitatii ce ar putea naste in tine o pornire catre voluptate.
Liceul...mai mare, dar nu atat de impunator ca L.V.A... Lipseste si imbulzeala liceenilor incercand sa se regaseasca dupa lunga vacanta bine meritata. Nu mai sunt vesnicii indragostiti visatori pe care sa-i privesc cu o doza de compasiune si totodata, dispret. Nu mai sunt vesnicii drogati ai liceului care sa duhneasca a tutun si a alcool. Nu mai sunt profesorii care-si fac drum printre elevi fara sa se opreasca. Nu mai sunt usile incuiate si femeile de servici boscorodindu-te ca n-ai voie sa intri. Dar nu in ultimul rand, nu mai e uniforma noastra albastra, vesnit croita aiurea, in care aratam toti ca vai de viata noastra. Uniforma diferita, atmosfera diferita. Inceput de an la careu... N-am mai inceput asa anul scolar de mult timp. Intorcandu-ma in grotele memoriei mele, nici nu sunt convinsa ca am mai participat la asa ceva. Are rost sa-mi pun o dorinta ?
Acum cateva zile vorbeam cu un tip, care incerca sa-mi descrie atmosfera din noul meu liceu. Am fost profund marcata cand mi s-a zis 'Nu-i lasa sa-si bata joc de tine. Nu trebuie sa le permiti.'
And when I got home, it hit me. Noi am fost antrenati sa apartinem societatii si totusi sa fim superiori ei. Am fost antrenati sa fim sclavii unor idealuri [stupide, precum notele] ce prindeau proportii tot mai mari. Am fost instruiti sa ne privim arzand, atat timp cat luam loc la Olimpiada. Profesorii de moda veche inca ne conduceau liceul, blocandu-ne in viziunile lor inguste, de calibrul unei furnici, in viata asta de liceeni chinuiti. Activitati mascate cu veselie, cand pe sub piele, iti simti sangele arzand, zvacnind ritmat in tample. Ura noastra se varsa in tigara.
De ce fumam ? Ca sa ne integram... Nu, noi nu ne-am integrat niciodata. Noi am fumat ca sa nu ne integram, ca sa ramanem vesnic reuniti in parcul T la pachetul dinaintea orelor, sau intr-o dimineata de iarna bulgarindu-ne inainte de prima tigara a zilei. Caci viata noastra nu e integrare... Viata noastra se masoara in tigara. Iar daca viata mea e o tigara... atunci e un Dunhill Black strivit in zapada moale, sau al o mielea chistoc infipt in Copac. Dar nu indeasa nimeni un filtru de Thomas Radford Sunday's Fantasy sau restul de foaie de la deja celebrele Blackstones Cherry in Copac. Daca liceul nostru era o tigara, era Dunhill Black, categoric. Sau macar albastru, de dragul celor care-si luau Kent. Scuzati-mi vorbareala despre tigari, dar ... In vijelia ultimei zile inainte de calvar ma gandeam sa trag un fum. De fapt, toata saptamana m-am gandit la cea tigara. Prea tarziu... Un ideal aproape la fel de tampit ca fericirea.
Visez cu ochii deschisi o lume deformata de filtrul sentimentelor. Caci inca mai am sentimente, si, din nefericire, am si minte. Te infioara gandul ca traiesc intr-o lume vazand-o cum se darama peste mine ? Nu confunda pasiunile cu ura mea, in care ard si arde si lumea o data cu mine. Eu nu visez o lume mai buna, visez doar o alta lume. Ceva diferit, ceva nou, ceva necunoscut, care, macar pentru moment, sa nu ma umple de dezgust si ura, caci am destula. In orice caz, lumea asta nu mai reprezenta o solutie, nici macar acceptabila, daramite viabila. Cum nici tigara dinaintea scolii nu e o solutie pentru o un petic de inima, trecut prin prea multe razboaie.
Cu toate astea fac parte dintre cei mai pesimisti oameni, primii dispusi sa renunte la sperante acolo unde nu le intrezaresc vreun rost sau vreo atractie. Si asta te sperie din nou, pentru ca stii ca atunci cand am acordat unui lucru o sansa, sau o speranta, nu mai e decat “sangre o libertad”. Si te temi de ce ar putea insemna pentru noi libertatea, noi cei care spunem ca nu e decat un termen pentru calmarea sclavilor razvratiti. Si ne ceri sangele, si ti-l oferim mereu cu placere. Pentru ca avem de unde si pentru ca fiecare picatura pierduta de unul din noi se regenereaza prin litrii ce curg prin trupul urmatorului cadavru al lumii acestea.
Nu ma integrez in forfota si zgomotul multimii adunate la festivitate. Am reperat ceea ce pare a fi diriga mea. Exact, diriga clasei 8B. Roscata, cu par lung, nuanta cel putin interesanta a parului, nas lung, ascutit, ochii mici si negri. E ciudat de vesela... Eu nu pot intelege asta. O clasa de oamenii care au sariti in chiote de bucurie pe mine, aproape incercand sa dea primii mana cu mine. Ma scufund... Nu mai cad... Deja ma scufund. Ma simt devorata de ultima faclie a lumii pe care o neg, la care am renuntat. Nu vreau sa fiu trasa inapoi in apele negre ale umanitatii. In mod normal, urmeaza iarasi retragerea in convorbiri apasate, pline de idei si lipsite de delicatete sau orice pretentie estetica. Era esteticii va lua o pauza, urmeaza era brutal si respingatoare a ratiunii. Am fost trasa afara din albastrul meu, intr-o lume in care nu stiu sa merg; si n-am invatat nici sa cad. Nu pot deosebi mastile de adevar, pentru ca nu mai inteleg sentimente pe care le-am avut. Sunt ca o vaduva intr-o lume de oameni casatoriti. Ii privesc arrogant, pentru ca stiu ce ne rezerva sfarsitul. Eu l-am vazut, l-am trait si l-am iubit. In agonia mea rationala, am sesizat un gol. Intai a fost o mica crapatura, dar treptat s-a transforat intr-un abis pe cale de a-ti inghiti toata lumea.
Eu nu am avut parte de privilegiul fericirii, o simt furnicandu-mi pe limbii, dar nu o pot pastra. Pot in schimb sa o caut etern. Si sa nu o mai gasesc vreodata. Fericirea e Eden-ul. Cred ca ea nu trebuie avuta de nimeni intru-totul, altfel s-ar pierde scopul vietii, ar aparea o aroganta lenesa si statica, neproductiva. Sunt unii care o au exact cat trebuie, si sunt fericiti suficient cat sa-si denumeasca viata fericita. Si sunt cei care au gustat-o prea putin. Care ii stiu gustul, atingerea, dar nu o pot avea niciodata satisfacator de mult. Ei isi spun damnati. Dar mai e o categorie aparte, ce-i care o arata. Nu stii daca o au sau nu, dar vezi atotprezentul ras aproape nenatural, mega-fericit pe fetisoarele lor. Sunt ca o pata de gri intr-o lume neagra. Acestia sunt noii mei colegi, bolnav de veseli, plini de o voiosie dusa la extrem, pe care am confundat-o initial cu starea de extaz data de droguri. Dar nu, asa sunt ei. Si din colectivul de 'impune-te sau vei fi sclav tie' ajung in colectivul de oameni fericiti. Sa speram ca vor fi asa tot timpul, si ca voi avea suficient tact cat sa nu-mi scot manusile de raceala prea repede, caci pantofii a trebuit sa mi-i scot la intrare.
Scris in nebunia inceperii scoli, critic, dar mai ales auto-critic. Probabil, incoerent. Azi am fost in culmea inspiratiei fotografice, asa ca... sa nu cerem prea mult odata^^.
Re-reading: Haruki Murakami -Norwegian Wood
Drinking: Choco Truffle Tea
Eating: Blood
Unedited
Copyright © Lex
Inspired by The Fountain Soundtrack
Requiem for a Dream Soundtrack
Rammstein- Leibe ist fur alle da [m-am molipsit T.T ]
Alice in Chains - Black gives way to blue
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Scuzati deranjul! Toate criticile, intrebarile, parerile, noutatile, dorintele, cerintele, urarile, cantecele, amintirile sau ce va trece dumneavoastra prin cap dupa o partida de blog, puteti scrie aici. Incerc sa raspund cat de rapid pot...