Piesa...

[ În mijlocul scenei, stă aşezată cu genunchii la piept o fată. Lângă ea se află o cană cu ceai. Se uită în gol, în timp ce părul îi umbreşte uşor privirea. În jurul ei sunt împrăştiate foi şi câteva instrumente de scris. Cu o voce tremurândă, începe să vorbească. ]

Fata: Eu... nu sunt decât un suflet cârpit din bucăţile ciuruite rămase după bombardamente succesise de ură şi razboaie furtunoase. Nu sunt decât o inimă cârpită din resturi de ură, angoasă... şi dragoste. Dar zborul... zborul viselor mele nu-l va putea ciurui nimeni cu gloanţele de fier ale concretului... Chiar dacă din cuşca mea de fier, cu lame ascutiţe pe post de gratii... îmi văd idealurile prăbuşindu-se, căzând peste mine, zdrobindu-mă cu fiecare cărămidă cu ura lumii lor. Zbor... Neîntrerupt... Albastru... Cine sunt eu ?

[ Într-o izbucnire nervoasă, acompaniată de un râs uşor isteric, împrăştie foile, păstrând una şi punând-o în faţa ei. ]

Fata: Ţi-am spus că-ţi scriu. Arghhhh... "Este noapte în sufletul meu... În bezna propriei reflexii..."  Nu... Nuuu !

[ Mototoleşte foaia nervoasă în timp ce vorbeşte. ]

Fata: Nu te interesează pe tine asta. Nici nu mă cunoşti. Nu ştii cine sunt. Nu am ce-ţi scrie.

[ Apucă toarta cănii între două degete şi soarbe uşor, încovoidu-şi spinarea.

Începe să respire sacadat, treptat, tot amalgamul de sentimente transformându-se într-un râs isteric, nebunesc, în timp ce aproape îi dau lacrimile. Îşi ţine genunchii cu mâinile şi tremură. ]

Fata: Cine este mai aproape de Dumnezeire decât cel lipsit de Dumnezeu ?

[ Spunând asta se trânteşte pe jos şi izbucneşte într-un plâns amar, înecat în sughiţuri neregulate. ]

Fata: Dar ce ştii tu... Tu eşti... eşti... un înger... şi nu poţi salva.

[ Vorbeşte înecându-se în lacrimi, târându-se pe podea şi strangând foile cu putere, aproape sfâşiindu-le. Ca nişte ecouri se aud şoapte care sugerează o nelinişte, o năvălire a amintirilor peste negurile minţii instabile a fetei. ]

Fata: Nu.... Lăsaţi-mă... Vreau... Trebuie... Să respir... Lăsaţi-mă... Plecaţi ! Ce v-am făcut ?

[ În încăpere intră un bărbat în cămaşă albă şi blugi albaştrii prespălaţi. În mână are un carnţel. La auzul paşilor, fata revine în poziţia ei iniţială, cu genunchii la piept, tremurând. ]

Mihai: Eu sunt Mihai, prietenul tău... Mai ştii ?

[ Fata tremură în continuare, ferindu-se parcă de vorbele lui. Privirea-i e fixă, e blocată în altă lume, auzind vocile şuierând în capul ei pe fundalul sonor pe care-l aude şi publicul.]

Mihai: Eşti aici, cu mine, da ? Vreau să vorbesc cu tine tocmai pentru că ştiu că mă asculţi...

Fata: Nu... Vorbele tale picură venin.

Mihai: De ce spui asta ? De ce arunci iar vorbe ce taie-n carne vie în toată lumea ?

Fata: Mori... mori... mori... mori... mori !

Mihai: Explică-mi... Ce reprezintă moartea pentru tine ? E ca frângerea săgeţilor în fruntea ta rece sau ca un vis în nuanţe gri ? E renunţare ? E teamă ?

[ Fata rămâne cu ochii fixaţi, legănându-se, dând impresia că e în sevraj. ]

Mihai: La înrebarea asta vrei totuţi să-mi răspunzi ? Ce se întâmplă cu tine, încotro te îndrepţi cu transformările, oscilaţiile şi stările tale ?

Fata: Să se audă “abis” şi “negura” pe caseta tocită ce cântă în mine... Şarpele avea dreptate: “Binele şi răul sunt doar prejudecăţile lui Dumnezeu !”. Dar Dumnezeu a murit de mult, iar acum e vremea noastră.

Mihai: Cuvintele tale mi se par goale acum... Cine eşti tu să negi divinitatea ?

Fata: Nu sunt îngerul pe care să-l salvezi tu...

Mihai: Deci cine eşti tu, ce te laşi aşteptată în zorii fiecărei zile, zi ce de la un timp nu mai poate veni ? Tu nu eşti doar o plăsmuire a minţii tale... Eşti reală !

[ Ea pufneşte ironic cu ochii exoftalmici şi roşii... Se leagănă în continuare.]

Fata: Inutil...Toate întrebările pe care mi le pui sunt inutile... Le ştii prea bine... răspunsurile... îţi face plăcere să mă vezi chinuindu-mă, zbătându-mă în cuşca mea cu gratii din lame de cuţit.

Mihai: Atunci de ce să nu te chetionez, de ce să nu te disec în o mie de bucăţele... ?

De ce să nu-ţi rup inima şi să ţi-o arăt ? Poate vei înţelege... Sau poate un fragment din tine îmi va lumina viaţa asta... De ce să nu valsez în iarna sufletului tău printre cioburi de fiinţă ?

Fata: Dacă spargi... calci... pe un ciob ?

Mihai: Oricum pentru tine nu contează. Pentru că îmi place să dansez, iar valsul printre cioburi de suflete e mereu altfel, lasă-mă să mă satisfac. Mereu apar alte şi alte mişcări, mereu trebuie să creez un nou pas, o nouă mişcare pentru a putea continua dansul. Dar

sufletul tău, dacă mai prind vreo fărâmă întreagă, e teren minat. Lasă-mă să-mi fac jocul. Nu-mi refuza vise ce le vreau împlinite. Machiază-te şi arată-mi că tu eşti personajul ideal, chiar dacă joci stângace rolul propus. Nu uita că lumea e o scena, eu sunt regizorul, iar multe indicaţii sunt abia şoptite la urechile interpreţilor. Nu te teme pentru ce i-am zis celuilalt, ci pentru ce ţi-am zis ţie şi nu ai înţeles.

Cu timpul, teama te va umaniza şi îţi vei reveni. Vei ieşi din rolul pe care încă te încăpăţânezi să-l joci şi vei privii lumea. Va trebui să înfrunţi realitatea dură. Dar eu nu ştiu încotro zboară visele tale... aşa că joacă pe scena mea.

Fata: Nu, nu-mi spune că timpul vindecă totul... Nu cred că timpul poate vindeca totul. Timpul nu poate vindeca decât rănile vindecabile. Asta e tot. Timpul nu poate face decât ceea ce poate face, şi nimic mai mult. Şi nici îngerii nu mai pot salva.

Nu, Tatăl nostru, tu nu ne poţi apăra de cel rău.
Nu, Tatăl nostru, tu nu ne poţi da nouă pâinea noastră cea de toate zilele.
Nu-mi spune mie că Tatăl Nostru ne va ierta, pentru că eu nu-i cer iertare, pentru că eu sunt cea care nu îl pot ierta.
Nu, Tatăl nostru, voia ta nu o accept pentru că voia ta este sângele vărsat şi focul şi sminteala.
Nu, Tatăl nostru, tu nu eşti adevărul meu, pentru că adevărul a fost ucis, pentru că adevărul a fost înmormântat împreună cu cerul care nu mai există nici el, căci casa ta, Doamne, ea este acum casa morţilor, da...
Nu, Tatăl nostru, cei răi nu vor fi niciodată pedepsiţi ci dimpotrivă ei vor fi cei care vor stăpâni lumea.
Nu, Tatăl nostru, nu există biruinţa binelui asupra răului, a celui slab asupra celui puternic, a săracului asupra bogatului, a credinciosului asupra necredinciosului, a vieţii asupra morţii, a frumuseţii asupra sluţeniei...
Nu, Tatăl nostru, nu pot să-ţi povestesc suferinţa mea.
Nu, nu cred ţi se poate povesti totul.
Nu, nu cred că putem pricepe totul.
Nu, nu cred că există vreun sens în tot ceea ce se povesteşte.
Nu cred că există vreun sens în ceea ce spun...

[ Ea se îşi înfige puternic dinţii în genunchi până se văd stropi de sânge picurând. ]

To be continued...

Fragmentul rugăciunii e furat din Matei Vişniec - "Femeia ca un câmp de luptă".

Enjoy^^ Pe cititorii mei îi rog să mă scuze pentru postul anterior, voi reveni cu inspiraţia care îmi fugise pe alte meleaguri, în lumi prea întunecate şi incerte pentru a mă lăsa să scriu...