Delicious fear...

Pe străzile murdare ale oraşului ăsta prăfuit, printre teii veştejiţi, acolo ne găseşti toamna. Noi nu ştim, noi nu ne integrăm. Noi suntem umbrele nopţii, tăcerea dimineţii, fumul gri şi ridicol al vieţii. De pe marginea abisului, lumea pare altfel. Alergând după fericire, timpul nu face decât să te întoarcă de unde ai plecat. Şi iar în tabloul uscat al toamnei, îmi arunci privirea aia şi mă întrebi de ce mă încrunt. Nu mă încrunt, nu mă uit ciudat la tine... Dar sprâncenele mi se lasă sub apăsarea gândurilor, iar ochii mi se înceţoşează sub perdeauna de lacrimi. De fiecare dată când fericirea mă caută, îmi dau lacrimile. Nu pot lăsa fericirea să-mi umple sufletul. Nu vreau. Mi-e frică. Privesc spre abis.
Eu văd falsitatea lacrimilor ce îmi sunt atât de necesare. Dispar. Se aşează. Pe bancă asteaptă să vină. Se crede a fi cel aşteptat. Nimic nu sparge liniştea. O priveşte şi simte absenţa ei. În ochii lui citea dorinţa, în ochii ei nu se putea citi nimic. "Aruncă-mă în prăpastie!" Eu nu pot decât să fac lucrurile dureroase. Eu fug de fericire, mi-e prea frică să mă întorc pe vremea când mergeam prin vârtejul de frunze alergând în jurul nostru într-un vâjâit nebun, în timp ce vântul ne mângâia feţele cu răceala lui. Ne aveam unul pe altul, legaţi în eşarfa mea lungă, înveliţi în propria noastră pătură de răceală, despărţiţi de lumea asta nebună.
Sărutul. Sărutul de după e prima lopată de pământ aruncată de cel întors peste celălalt. Aceleaşi buze de aceeaşi frăgezime. Acelaşi patos, mai mare chiar uneori. Gesturi ample de iubire sălbatică, răvăşirea părului şi carnalitatea actului te omoară. Ai simţit curentul ce-ţi trece prin şira spinării. Ai gustat buzele reci şi nu te poţi opri. Fugar... Rămas bun în graba nopţii. Când soarele intră în mare, noapte îşi mână veninul grăbită. Paşi grăbiţi... M-am întors în locul unde mă găseşti toamna, în vârtejul de frunze, înapoi în îmbrăţişarea ta caldă.
Dau cu piciorul fericirii. Căci e ceva prea incert, ceva ce nu pot înţelege.
Dezgust... Ură... Se dizolvă toate în esenţa amăruie a fricii. Gândurile încet, încet se pierd în conturul buzelor tale, teama mi-o înec în ochii tăi, iar pe mine mă pierd la atingerea ta delicată.
În aburul ceaiului de dimineaţă, ceaţa se ridică leneş, în timp ce noi e pierdem în lumina soarelui de septembrie. Prefer să mă evapor în căldura asta, cât timp ştiu că abisul negru nu te va-nghiţi. Prefer să mă spulbăr în cioburi în bătaia vântului, devenind treptat doar praf... În lumea noastră, totul se destramă, în timp ce noi privim apusul de pe o stâncă. Nu cădem în abis. Noi alergăm de timp.
Timpul nu poate vindeca... Dar timpul te poate înghiţi.

~Reflectie asupra fericirii, imbratisarea ta sfarmandu-ma sub caderea noptii. I still see that little Light at the end of the tunnel. ~