Requiem

N-are niciun sens. Par cuvintele unui sinucigas in timp ce mangaie cu degete cuprinse de raceala mortii revolverul. Pe malul apei, zgomotul surd al valurilor il transpune pe vremea cand vantul se spulbera in imbratisarea lor stransa. Ochii lui rosii, injectati cu veninul scenei au un tragic presentiment al mortii. Sclipirea lor fada nu mai e decat o umbra a unei vieti pierite-n amintire.
Sunt prea obosita pentru a-mi aminti cuvintele tale. Stiu atingerea lor dura, scartaindu-mi pe cord, e cel mai dulce supliciu al vietii mele. Privesc impietrita la apa ce curge molcoma in fata mea, dorindu-mi sufletul a fi de un calm asemanator ei. Dar asta nu se putea intampla. Nu am fost niciodata calma. Am incasat cele mai multe gloante direct in piept. Dar acum sunt obosita. A trecut aproape un an de cand nu te-am mai vazut, de cand nu am mai primit scrisori cu aroma de trandafiri negrii uscati... Dulcele tau blestem il inca ma urmareste.
Sunt dedublati. Fiecare pe malul lui, cautand in zarea alba, aproape incetosata de vraja apei, privirea celuilalt.
El inca mai poarta in piept parfumul ei de mosc si trandafiri uscati, cu note de lamaie inlemnite in graiul iasomiei. Ea inca mai simte privirea lui oglindind cerul rece de toamna cu picaturi proaspete de ploaie. Miros salin de apa, zvacnire furioasa a valurilor, spargere a timpului in eternitate. Ea isi coboara in jos privirea. Nu suporta cenusiul obsedant al cerului, scrijelindu-i pe retina pagini din jurnalul lor. El isi frange mainile. Isi ia revolverul... Nu mai e loc de intoarcere...
Acum nu mai putea continua. Isi incarcase revolverul, dar si-l indesase in buzunarul paltonului si privi ultima data marea. Mereu il marcase intinderea ei, mereu a fost ademenit a se pierde in ea odata pentru totdeauna. Acum era momentul.
Se aseza pe nisipul umed... Din departare, simtea amintirile navalindu-l asemenea unei furtuni in desertul propriei fiinte. Printre degete putea simti nisipul scurgandu-se alene, formand iluzia unui inceput pierind vesnic in albul otravit al cerului. Vantul imprastia cioburi din cenusa osemintelor lui peste marea rece. In curand vor fi reuniti.
Ea privea pierduta. Vantul adie usor, fluturadu-i pletele intr-un dans lin. Boarea ce adie ii inunda narile cu mirosul lui, iar in ureche bataile vantului aduc a soaptele de amor. A ajuns la treptele mici de piatra, distruse de apa si timpul ce le-au spalat de atata vreme. Coboara incet, si merge alene cu malul apei, privind pierduta la valurile ce se lovesc unduios de tarm. Vocea ei e superba, mereu vorbeste soptit, iar limba valurilor ei te ademeneste sa fii numai al ei si ea numai a ta. Dar aici nu sunt doua inimi sa bata in sincron cu nerabdare. Aici nu e decat cianura inghetata a lunilor de toamna.
Si-a aprins o tigara. A scos de la piept prima scrisoare de la ea, si a recitit o singura data fraza fatidica ce il bantuise toata viata : ”Te voi iubi mereu!” . Zambi amar, dupa care ii dadu foc cu bricheta, lasand-o sa cada pe apa. Ultimile ramasite s-au udat incet, pierzanu-si treptat urma in adancimea apei.
A scos revolverul, si-a lipit teava de tampla, dupa care si-a soptit ce nu indraznise a-i spune ei niciodata : ”Iubirea noastra bolnava m-a bagat in mormant. Dar, iubito, nu plange !” A apasat tragaciul, impacat ca in sfarsit a putut afirma ceea ce i se spusese mereu – femeia te va ucide.
Tresari. Un clinchet scurt, urmat de tipatul fioros al ciorilor. Isi ridica privirea, intr-un freamat puternic. Ii era frica. Simtise apasarea scurta a glontului ca si cum i se inclestase in cap.
Eram doar eu, singura. Apa si gandurile mele erau singura muzica care plutea in mintea mea, una asemanatoare acelor parti furtunoase din Wagner. Ura si iubire, distrugere si nastere, plin si goliciune.
Toate m-au imbratisat brusc si tare. Mi-a fost dor de mine.