Nobody Home

Unde sunt?
Nu mai simt nimic. Sunt paralizată, liberă în cubul meu de gheaţă. Departe...
Izolare. Nu mai caut atingeri, vorbe, nu mai caut nimic. Este ceva de căutat?
Voci. Voci care tac, şi îmi impun să tac şi eu.
Pustiu. Lacrimile, altădată calde, acum îngheaţă înainte de a curge.
Frig. Mi-a amorţit golul, şi m-a săpat, tot mai mult. Mai mult. Niciodată nu îi ajunge să te înghită.
Vise. S-au stins toate.

Privesc marea de fulgi ce se preling lent, spre a se contopi în alb. Negru.

00:00

Erau dimineţi limpezi de toamnă timpurie, când îşi simţea oasele trosnind lângă respiraţia ei. Îi simţea ochii încă întorşi spre sufletul în care se făcuse comod ca un sultan în haremul de sentimente dedicate lui. Simţea lumina rece, străpungând pătura de incertitudini, numai ca să se scurgă pe tălpile lor împletite. Îi auzea sufletul trezindu-se, îi vedea venele din ce mai albastre pulsând.

Îl ştia treaz deja, îi percepea umbra cuibărită în aşternut, îi auzea ochii traversând-o. 
Dar azi, vibraţiile care îi trezeau mintea erau tot mai departe. Deschise ochii, se împletici în apele goale ce-i împânzeau corpul. Din zare, se desprind norii ca o rană fragedă, dezvăluind dunga fumurie ce tăia cerul în două. Sub ochii ei, particulele se ciocneau nedumerite, din ce în ce mai furioase. Din oglindă o privesc circumspect undele aceleiaşi priviri sălbatice şi aceleaşi mâini osoase împrăştie moleculele în vidul alb. Se ascund sub pielea ei, îi imprimă fiecare combustie în os, îi scrijelesc toate clipele vărsate în vene. Din ce în ce mai albastre, pulsează. 

Se mai lăsă o dimineaţă peste locul nostru de întălnire, se mai vărsară picuri de ceai spre a se prelinge în umbra noastră matinală. Se aşterne întunericul peste steaua mea singuratică, se plimbă de mii de secunde prin ea, fără ca eu să-l observ sau să-l pot prinde, şi, uşor-uşor trece peste vocea ta şi mă acoperă şi pe mine.

The Architect of My Own Destruction.

02:57 O umbra luminoasa spinteca cerul. Intre asternuturile uscate de dor, telefonul suna.

Intermitent.

-Alo?

-Ma scuzati... dar... cumva...ati putea...? 

Somnoros, incearca sa inteleaga. Clipele se scurg, fac o pauza in vene. Nu-i spusese nimeni ca vocea ii suna mai senzuala in telefon. Simtea parca susurul ploii, tandru, in receptor. Auzea sunetul ceaiului varsat si clinchetul gingas al canii. Un latrat in miezul noptii, undeva in campul departarii. Si tacerea... tacerea intrebarii fara sfarsit. Se pierdea in vocea ragusita a acelui cumva... 

-Err... Da?

Auzi golul, fosnetul tacit si telefonul trantit. 

Cazu cu ochii in gol, cu inima-n tavan, urmarind sunetul pe care albastrul il face cand pluteste inspre negru, Dinspre bulevard auzea rumoarea orasului, viata palpitand de ei cu blugii rupti, de genunchi juliti si valize scrijelind asfaltul. Pe pereti se tesea o retea de particule - franturi de idei, cifre, frunze, miros de cafea si...

Astepta. Anticipa. Cu sufletul-cutie, ochii-ocean, mainile-arbore, suvitele-rau. 

Calcula pasii pana spre usa, calcula frecventa si intensitatea pocnetului tocurilor ei pe trepte. 

Astepta. Anticipa respiratia ei violenta pe umarul lui stang, inclinat. Ii simtea deja mainile topindu-si raceala pe corpul lui. Ii desena rasaritul pe frunte si completa valurile pana-n talpi. 

Astepta. Aburii soselei se ridicau deja, adormiti spre etajul lui. Stelele mureau incet in stropii dulci de roua. Telefonul nu mai suna. In usa nu mai ciocnea. Pasii nu mai veneau. Se stranse tot o pata cu ochii infipti in orbitele tavanului, adancit in sine. Simtea cum se surpa tot cum inauntru il roade, cum obrajii i se racesc, membrele ii intepenesc amortite iar respiratiile i se cufunda inapoi in arborii de unde-au venit. 

04:28

What if the storm ends?

Treptat ma vindec. Privesc luna cu haloul ei imens de vise absorbite in atmosfera.
Candva poate imi voi reveni din aceasta reverie. Vad iar goliciunea viciilor mele, vad iar ca ancora e tot acolo jos, pe fundul fiintei mele, chiar daca nivelul suferintei a crescut. Imi dau seama ca sunt legata de parama numita sentiment, si ca orice gand, orice idee nu se poate dovedi suficient de buna sau eficienta pentru a taia legaturile 

Treptat, isi pierde importanta, isi pierde sensul, ma pierde si pe mine. Poate ca ma tem de a ma trezi in afara furtunii mele, pentru ca oricat ar incerca sa ma ucida, aici ma regasesc, aici am poposit atat de mult cat sa ii prevad fiecare noua ramificatie, cat sa stiu ca oriunde m-ar purta, nu-si va pierde valentele sacre. Nu e altceva decat o imersiune intr-o sfera noua, atemporala, caci ce sens ar mai avea timpul cand oricum esti prins intre prea multe batai de ceas. 

Treptat, ultima himera pe care mi-am ingaduit-o pare a scapa. Ma simt imbatranita de eforturile pe care totusi le-am facut chiar cu riscul de a se distruge de tot. Miracolele ce candva erau dese si aproape habituale, acum nu mai au loc. Acum griul se intinde peste tot, apatia si dezndejdea facandu-si incet dar sigur un culcus in mine.

Acum m-am intors iar in acel loc. M-am ingropat iar sub teancuri de carti, sub idei si teorii, sub tot, mai putin sentimente. Orele de somn s-au redus iar, si iar. Trasaturile mi s-au ascutit, ochii au capatat o lucire lugubra, lipsita de pasiune, plini de amar.

Un singur sentiment a ramas. Acela care naste si omoara tot. Acela care imi naste sperante si-mi omoara teama. Daca ar putea el sa-mi omoare si suferinta… Acea suferinta pricinuita de lipsa de intelegere. De teama. Si nu de teama mea, caci teama mea dispare in mijlocul fiintei. De teama lor. Teama ca nu fac decat sa ma imping in abruptul timpului.

Dar durerea ce o duc constient e controlata. E utila, fecunda. E pura. 

Treptat, incep sa-mi desfac iar ranile. 

Listening to: Woods of Ypres 

                      The Last Days

                      Snow Patrol

                      All the Cold

                      Photophobia

Reading: Chimie organica - C. Nenitescu

Iţi mai aduci aminte plaja?

Îmbrăţişam fantoma. Fantoma lui. Fantoma mea. Iluzia căldurii unui corp răcit de prea mult timp, cu sângele odată clocotit, acum oprit în vene, ca şi cum ceasornicul ar fi inchis pleoapele peste bătăi. Timpul m-a îmbătrânit. M-a sălbăticit. Mă ascund în umbrele matinale ale impulsului. Gheaţa scârţâie sub mine. Se frământă, se zbate, aproape rupând chingile ce-o constrâng. Particulele difuze par să piară încet sub ochii noştri. Erată: sub ochii mei.
Începutul - stăteam lângă noi, lângă cadavrul a cea ce am fost. Cuvintele se derulau tăcute între noi, croindu-şi drumul prin cortina grea a depărtării. Te căutam, te ştiam lângă mine, dar realitatea mă izbea. Ai plecat de mult.
Îţi mai aduci aminte... ? Plaja...

Iar ziua aceea era inexistentă încă dinainte de a se naşte. Era durerea aşteptării clipelor ce nu vor mai veni, dar de care avea atâta nevoie. Aerul greu se răsucea în jurul ei, în rotocoale imense de fum, depănând amintiri, deşirându-i gândurile.

Acoperită cu cioburi amare

Pe care nu puteam merge desculţi?

Îmi scot ghetele ştiind că zimţii cristalului îmi vor frânge picioarele, ştiind că ultimul drum e cel spre veşnicie. Şi că întotdeauna e prea grăbit să mă cuprindă cu fiarele lui, cu groaza tacită a infinitului... M-am prăbuşit. Un fel de amorţeală dulceagă mi-a cuprins picioarele, încătuşându-le în propria lor slăbiciune. Şi am simţit. Am simţit vidul cum s-a spart de oasele mele, lăsând lacrimile să se scurgă pe sloiurile crăpate. 

Felul în care

Te uitai la mare

Aerul rarefiat parcă îngheţa în plămânii săi, strangulând speranţele. Aripile negre ale norilor se coborau să-l învelească în doliul lor, un văl de priviri fugare. Chipul brăzdat de şocul celor ce s-au pierdut în fantasmagorii de vise îi unea în tăcerea pietrei funerare. Doi corbi cu pana de satin încadrau slujba tristă. Ochii lui – două crăpături de furie oarbă. În pupilele lui – cenuşă stelară aruncată de cruzimea timpului. Era secat de sevă, ea nu putea nici măcar să-i aline o lacrimă pe mormântul ce îi tăiase ca o daltă pecetluindu-le buzele în veşnicie. Nu putea înţelege, şi nici nu dorea asta, cum pot fi oceanele închise în ochii beţi acum de moarte. Cum se poate să fie secată inocenţa şi zidită într-o piatră de vorbe reci. Cuvintele mureau încet între cei doi.

Şi spuneai că m-asculţi?

Îţi aminteşti pescaruşii isterici

Rotindu-se-n dangătul

Clopotelor unor nevăzute biserici

Cu hramuri de peşti...

Văd zborul lor obsesiv, agresiv, bătăile sacade ce se zbat să răzbească în lupta cu respiraţia. Se rotesc, şi mă rotesc şi eu cu ei, şi totul e un joc, un dans mortuar, plin de zbucium, în căutarea celui ce nu va reveni.

Uroboros.

Ma rod din interior. S-a intors! E iar aici! Tovarase, iti vine sa crezi, cum in sfarsit, ai reusit sa ma dobori?! Din nou! La naiba...
Cat e ceasul? Sa-mi spuna cineva cat e ceasul! Aha, bun. Da, da, da, da... Cheama-l si pe el sa plecam cu totii spre Apus...
Nu, inca nu-i 25. Zi neagra pentru toti. Tu ma-ntelegi. Tu, ma-ntelegi? Alo? Mai esti acolo?! Se zbate si urla... Auzi fiara, auzi cum roade? E incantata sa stie ca fierb in mine toate flacarile ideilor stinse. Hahahahahaha... Mai esti acolo?
Tacere.
2 ochi rosi si un scaun rasturnat.
De ce nu pleci odata?

E prima ploaie de septembrie.

E prima ploaie de septembrie,
Prima ploaie rece,
prima ploaie plânge,
ploaia tace
când picăturile sărută pămîntul
însetate de dor
spărgându-se în veşnică tăcere.
Fumul se ridică,
Fum aburind
Fum dens
Fum de ţigară...
E o pauză în mine,
o pauză în ploaie,
o pauză în venele
naturii.
E prima ploaie de septembrie
şi n-aş vrea să mai plece
dar o picătură sărută ţigara
şi ţigara plouă în mii de picături încinse,
roşii de foc.
Scrum- picătura se scurge pe mâini,
pe vene,
face o pauză-ntre vene şi plânge.
Şi eu plâng.
E frig şi vântul se înalţă fum
în cerul negru.
Sau e violet?
E frig şi în mine e cald.
Plouă cu suflete
şi ei calcă în picioarele cuvintele, grăbiţi,
stropind cu vorbe goale.
Ploaie goală,
Ploaia plânge,
şi zbiară şi urlă,
tăcut, nevăzut, nesimţit
doar cafeaua dimineţii ce vine
mai simte glasul stins al toamnei.

Materie despicata in oglinda

                                                                                                            iulie 2011

Untitled.
10:13 Mda. M-am indurat sa ma trezesc atat de devreme. E ca un miracol de Craciun! Lasand prostia la o parte, ma simt ametita - mai exact, nu ma simt eu. Am senzatia unei dedublari total irationale, ca o furie scapata din natura umanului; o desprindere din memoria inconstienta. S-a trezit la viata. Stau la prapastia dintre lumi neexplorate, la raspantia dintre Bine si Rau. Dar dincolo de cortina teatrului vietii ce se afla? E intotdeauna mai usor sa arunci cu intrebari decat sa te scufunzi sa le cauti raspunsul...
15:25 Arghh... Alerg, ma zbat si ma zbucium. Nu mai rezist asa. Ma contrazic. Sunt o contradictie, un paradox ce nu se abate insa de la regulile Universului. Neurogeneza. Anticipare. Ma intorc in obscuritatea somnului aburind al constiintei, lasand trupul sa cada in plasele atat de dese ale furtunilor din largul vietii. Vreau sa ma desprind de carne. Nu vreau sa fiu eu cea care alege, cea care poseda. Desi pana la urma, chiar acest fapt - aceasta dorinta - consta intr-o alegere.
21:49 Sangria. Sunt prea ametita pentru a imi exprima emotiile in fraze coerente. Si nici nu vreau sa fiu coerenta. Viata mea e un film din instantanee ce nu se leaga. Nimic concret. Nimic coerent. Nimic logic.

Materie despicata in oglinda

                                                                                                   iulie 2011

Asta va soca.
14:37 Asta ma va soca. Asta ma socheaza de fiecare data, tocmai prin obisnuinta intamplarii. Asta m-a socat de fiecare data chiar si pe mine care stiu. Ma socheaza ura, in aceeasi masura in care ma socheaza iubirea. Doar ca ceea ce socheaza acum nu e nicidecum ceea ce ar fi de asteptat. Acum ma socheaza tacerea. Nu, de fapt ceea ce ma socheaza nu e tacerea propriu-zisa, ci faptul ca ma las prada socului acesteia. Viata cu fiintele ei aluneca prin preajma mea asemenea viselor de dimineata izvorate din somnolenta sufletului anesteziat intr-o incertitudine inconstienta. Aceasta farama din mine instabila pare a fi doar un ciob ce se agata prin mine, spre a ma rani necontenit, spre a ma conduce in neincetata pustiime in care ma pierd. Incert. Prefer sa cad iar in groapa comuna a tacerii - o victima decazuta a razboiului cu sine. Credinta sau ratiune? Nu-i lasa pe altii sa te vindece.
15:27 Si astfel revin la faptul ca numai in Sine zace singura forta, ca singurul desert e cel iluzoriu pe care mi-l cladesc din amintiri sfarmate. Dor de... dor de atat de multe. Dar nu pot intelege ce nu pot crea.
20:46 Tradare. Am cazut in uitare. Acum premonitoriul meu vis s-a adeverit, luand forma fricii devorande. Nu pot sa cred. Am fost uitata. Mai mult de atat, am fost stearsa din memorie si inlocuita cu... cu o imagine mincinoasa. Acum incepe razboiul, acum ma zbat si ma rup - acum... cand se intoarce sinele inconstient impotriva mea. De frica cui? Sau mai bine zis de frica a ce? Nu mai pot respira asa... conectata la iluzii cu oxigen sa ma tin intr-o falsa stare de 'viata'. Caci nici nu mai vreau.
De fiecare data cand ma hotarasc sa ma recladesc, ma-mpiedic intr-un ciot de mine.
23:44 Nu e corect ce fac. Acum nu reusesc decat sa-mi rasucesc cutitu-n piept, sfarmandu-mi sternul viselor, zdrobindu-mi inima si aplatizandu-mi plamanii de stratul de pleura, doar-doar, impactul terifiant ar rupe temnita de oase in care ma inchide vidul.
Vreau sa plec din mine.

Materie despicata in oglinda.

                                                                                                         iulie 2011


Ziua ce a venit gata scrisa si acum se sterge cu buretele
00:05 Dunhill Blue. Nectar. Ping-pong. Paleta.
Iar am inceput sa ma destram in cuvinte aiurite. M-am zdruncinat din temelii. Moralitatea somnului meu e incerta, de-a dreptul indoielnica. In mine simt ca se naste un monstru. In mine... Dar nu se poate. Asa ceva trebuie sa fie ireal. Asa ceva nu poate sa se-ntample cu adevarat. Cateodata ma intreb cat voi mai putea trai intr-un corp ce parca nu-mi mai apartine. Incotro? Suprareal. Infimkele umbre ale dezosarii valorilor mele ma ucid. Si nici macar ingerii nu mai pot plange pentru mine. Pentru ca nu ar mai avea niciun sens, mai ales acum, ca bula asta nimic desprinde ramasite din mine si le elibereaza in pulberea rasfranta a zorilor, a vailor, a muntilor si-a marilor. De cate ori voi mai deschide ochii dimineata? Stropii mari imi strapung coloana, paralizandu-mi orice reactie. Noapte buna. Pleoapele imi cad asemenea cortinei la sfarsit de spectacol.
15:01 Dimineata ploioasa a spalat indoielile, lasand sa balteasca in urma ei scurgerile de sange. Se preling pe potecile de piatra cubica toate pacatele neplanse. Ma simt atat de bine azi. Ador ploaia, ador mirosul de iarba proaspat cosita de secerile miilor de picaturi... Din departarea sufletului, din abisul incarcat de vopseluri ale personalitatii in deformare - un vuiet. Din mine - un strigat. Din ploaie - un planset. Surd. Atat de alb si pur e cerul aburit. Degetele sentimentelor ramase inca vii in fata golului ce ma absoarbe isi deseneaza basmul tragic in transpiratia ferestrelor.
16:33 Natura moarta cu fotoliu din piele si cadavru in camasa de matase. Acum golul pare sa se fi proiectat in afara mea. Mi-a depasit deja marginile? Nu, doar s-a contopit in mine, caci il simt curgandu-mi prin vene.

Materie despicata in oglinda

                                                                                                                iulie 2011

Connect your charger
17:05 Maybe it should be 'connect me to your charger'.
Insignifiant. Cuvintele rasuna goale in mintea mea pustiite de sens ( sau poate 'pustiita de sens'). Stirb Nicht Vor Mir. I look up the sky as if the world... is over. Imi iau avant sa zbor, incercand sa ma desprind de temnita acelor de realitate ce ma tin incatusata intr-un monocrom perfect. Imi dau aripile, din atriu-mi incolteste o corola de fragede prelungiri semitransparente ce se zbat aritmic, violent. Ar vrea sa zboare fluturii anatomiei mele. Dar unde? Spre ce se zbuciuma ei atat de alert, provocandu-mi adrenalina?
23:46 Extenuare. Mi-am epuizat orice energie potentiala intr-un galop nebun de stari, un roller-coaster de emotii. Pasiv-agresiv. Azi golul mi-a mancat inima. O durere dulceaga, cu parfum greu mi s-a prelins printre coastele pietrificate de raceala ca o ramura de spini. Intepator. Orgasmic. Constientizarea mortii ce s-a nascut in mine si-mi creste acum in trup ca un prunc nedorit, dar infinit iubit, mi-a mai lasat un singur stimul care sa ma chinuie intr-o vanatoare pierduta de la bun inceput. Am nevoie de brate calde sa-mi umple raceala, de vocea puternica a celui asteptat sa ma invaluie intr-o atmosfera protectiva, departe de tacerea afurisita a vidului.

Materie despicata in oglinda

                                                                                                                   iulie 2011

Continuare.
19:13 Stare ciudata. De ieri o betie mesmerizanta m-a inghitit ca un vartej compus din instantanee. De ieri un mare hau parca s-a surpat in creierul meu si-mi roade celulele, mi le intoxica, mi le manjeste cu vid.
20:19 Ceea ce vreau sa spun este ca ma doare, fara sa simt de fapt nimic. Sau poate simt prea multe pentru a sesiza durerea. Imposibil. Golul asta mi-a coborat din cutia intunecata de amorteala acum a creierului si blocheaza orice senzatie de a-mi mai ajunge la exterior. Ma simt ca un tud vidat prin care se scurg doar lacrimile de durere pe care stiu ca ar trebui sa le plang eu, dar pe mine m-a devorat golul asta. Golul asta de minciuni ... oare nu e el doar o alta fateta a mintii mele imbolnavite brusc? Brusc si mult prea brutal pentru a nu realiza, dar fara a constientiza. Simt cum ma propulseaza in mii de bucatele, farame si cioburi ce... asta e... cioburi din sufletul meu propagate cu o viteza ametitoare pe aleile constiintei impotmolite sec. De aici senzatia ca ma-nvart impotriva sensului lumii. Trebuie sa ma detasez. Nu pot (altfel).
21:38 Fiecare minut imi apasa violent trupul dezgolit de inhibitiile specifice ratiunii. Atata vreme am predicat singuratatea individului ca fiind indispensabila, asemenea poluarii: nu o doreste nimeni, dar toti stim ca, neimportand masurile luate, nu se poate ajunge la eradicarea ei; incercand de fapt sa machiez propria singuratate de care alerg innebunita, ca am ajuns aproape sa-mi cred propriile minciuni. Asta ma omoara. Imi pune capac. M-am aruncat in brate goale de pasiune, calde doar din cauza sangelui ce inevitabil curge prin vene, urmarind sa-mi umplu golul ce ma surpa tot mai dureros, tot mai adanc. Si acum? Incotro? Iar in cascada de lacrimi inchipuite? In tsunami-ul betiei? Irish coffee - sau cum sa te faci cu doua dependente in plus. Sunt ca un vampir - traiesc din falsul sange al unor false masti-vampir. De ce nu ma pot dezbraca de hainele astea tesute prea minutios, de patura mea de urzeli, de pieile personajelor astea?
22:45 Mi-e greu sa ma exprim. Singurele parti cand am stiut ca in mine exista Viata, au fost cand am trait pe hartie. E refugiul meu, alienarea - singura pe care mi-o pot oferi fara temeri.
23:14 Astept sa sune telefonul. Imi prelungesc secundele prin fiecare geana intoarsa, asteptand sa sune telefonul. Asteptand sa aud acea voce. Is it love? Is it friendship? Is my sanity giving up just for the sake of feeling protected? It's more like pure masochism. But somehow all are true and none the truth. Nu ma mai suna...
23:51 Tacere. Atata tacere e-n mine ca nu mai simt decat timpul pustiit de singuratate curgand pe langa mine. Dar tot nu m-am desprins. Retraiesc acelasi senzatii, acelasi freamat tacut, alternandu-si voltajul fix in locul unde-mi tin inima (sau ce-a mai ramas din ea), chinuindu-ma sa-mi prelungesc aripile constientului si sa ma contopesc in infinit. Dar nu ma potrivesc nicicum, niciunde. Sunt un arc sarit dintr-un sac cu mecanisme intortocheate. O particula de praf instabila ca structura emotional-cognitiva. Sunt o particula cu altfel de viata. Un gol ce trebuie sa se umple singur dinspre margini.
00:00 Lui nu-i pasa. Cum am putut sa ma amagesc! Daca n-as fi atat de goala, as plange. Dar nu mai pot. Sunt un rau secat, ce-si va roade si mai aprig malurile spre razbunare. Daca deschid ochii inainte sa mor, omoara-ma cu zambetul tau. Daca mor inainte de a-mi deschide ochii, trezeste-ma cu privirea ta.  Nu mai am tigari. Numar 8 chistoace. Putin. Vreau sa-mi revin la un pachet pe zi. Sau poate asa le reduc si ma las. Open your eyes - Snow Patrol. Depressive, melancholic, empty, alone, painless yet so painfull. Dunhill Black. Writting. Lipton Peach.

Fantasy of graves

The bitter moon hid her pale
Eyes of blue behind the haze
In which the clouds mourn.

Roses torn
apart, flickering like dying lights in sepulchres
into the sullen Earth.
The crawl of clouds descending in rain
Tell the woe of the damned - a cry of pain.

Undignified,
The desperate howls you hear
Are nothing but your mask of lies!
You're hanging on the edge of sanity
As you can feel schizophrenia 
Dragging you across thy grave!

Yet... your corpse `as not rotten
And you still caught a glimpse
Of horrid light!
Behind those eyes
You hide nothing but lies!

Enslaved to the grave
Chained in the cold ground,
Rott! Die! Burn!
The coil of venom should burn through your soul!

Femeia de hartie

chip de lut
atat de hidos iti arunci privirea jalnica
de parca ai spune ceva

in inima de piatra
ai flori de putregai
umede

lacrimi de
ceara plang dupa tine
fara sa stie
ca esti o simpla foaie de hartie

Once more with feeling!

Pe valul calm şi negru, în care-n somn cad stele
În visuri de cleştar,
Adoarme criul într-un pat de umbră
iar soarele-şi ascunde asfinţitul în perdeaua de izvoare.

Zâmbetul florii, capul plecat între baţele reci
ale apei, evocă trecutul
din aerul greu
      al Galaţiului.

Inocentă, ai zice că doarme,
în timp ce apele-i sugrumă speranţele-n veci.
Străzile se încing, se dilată, se ascund, se sufocă
Iar teii îşi spulberă-n vânt a lor pleată
                                      Uitată-ntr-un gând.

Fara titlu.

Spintecă plânsul apelor - păgânul
- ca o lumină-n oglinda lucie de spectre
Nu simte durere.

Vântul propagă-n vid roşeaţa timidităţii
florilor dulci de cireş;
Sub cerul ca un râu nestăvilit de entităţi...

Unduitor suflă aerul - strălucitoare marea
de priviri sticloase ale apei;
vastă câmpia se aşterne - o singură piele peste inima zeului.

Respiraţia scoarţei acvatice
s-a desprins ca într-un leagăn
de vise strivite pe malul plângerii...
                                              Sub salcâm.

Pas-Parole

Nisip. Mă înec în nisip până la pleoape. Nu mai pot respira, nisipul îmi inundă gura, traheea, creierul, mintea... gândesc nisipos. Mă trezesc în noapte . Ce fel de vis mai e şi ăsta? De vreo patru nopţi încoace se tot repetă. Picioarele-mi sunt de plumb. Nu-mi pot mişca nici măcar mâinile, sau buzele... Nu mai respir. Ştiu că în camera asta e un mort. Îi simt carnea putrezindă, îi aud amintirile tăcând, stingându-se sub flamura stinsă de câteva zile a cărnii moarte.
Nu m-am întrebat niciodată ce va fi dincolo. Ce e moartea, sau chiar ce e viaţa. Cine suntem noi? Însă nu e un mister, e ceea ce noi nu vedem. Viaţa e perdeaua dinaintea lumii de după moarte. Iar moartea e îndepărtarea perdelii. Orice final e un nou început. Undeva, se aude o coliziune înfiorătoare. Scârţâit de roţi, ambreiaj, frână. Paşi tăcuţi pe alee...

Focul de pe plajă încă arde. Îl privesc tăcută din mormântul meu de nisip. Simt parfumul mării, şi simt cum spuma se zbuciumă nervoasă să mi-l stingă. Paşi? La ora asta? Pe plajă? Dar cât e ceasul?...

Înainte să plece de-acasă, a sărutat-o pe fruntea răcită de suforile creaţiei. Viaţa ce se naştea în ea a erodat-o, a săpat brutal în ea, mestecându-i floarea tinereţii, măcinâdu-i visele. Şi a lăsat-o pe scaun, cum stătea şi înainte, cu mlădiţele albe legănându-se prelung, uitând atingerea mâinii aspre. Îşi puse uniforma şi plecă.

Un copil în uterul mamei se gândeşte la sfârşitul acelei vieţi interioare. Acum trăieşte într-o cutie moartă, până şi ceasornicul sângeriu a-ncetat să mai plângă. Acum, doar leneş se mai scurge o lacrimă din emoţia iubirii ce l-a născut şi omorât. Cât o urăşte! Cât de oribil este să începi să mori prin a urî? Cutia toracică a fetusului tremura.

Distinge o fiinţă lângă el. Ştie că e un cadavru. În camera asta toţi sunt morţi. Îşi roti globii albăstrui, laptoşi parcă, în căutarea unei raze. Cuante colorate îl fulgerau până-n fundul retinei. Fovea centralis. Acum, doar un punct orb.

Inima pulsează rapid. 220 de bătăi pe minut. Imposibil! Forţa umană e uimitoare. Dar şi mai uimitoare e puterea minţii. Iar mintea mea... Ei bine, gândul meu m-a adus aici, în străfundul clepsidrei cu viaţă, să mă scald în fiecare secundă pe care o muriţi voi! Dar ceea ce vă omoară pe voi, cu fiecare fracţiune, pe mine mă-nveleşte într-o crustă de ghimpi.

Păşeşte pe plajă. Şi-a omorât nevasta şi copiii nenăscuţi. Trei vieţi m-au sugrumat şi m-au târât din adânc. Nisip. Ceva mă ridică din nisip, focul e stins demult. Respir mai liber ca niciodată. Gândesc înmărmurit. Lumina orbitoare se stinge uşor. Mă trezesc. E încă noapte. Ceasul nu s-a mişcat o secundă de la trezirea bruscă de dinainte.

Mă uit în oglindă, dar nu ştiu cine sunt. Îmi scot cămaşa pentru a vedea memoriile unei lupte. "Arta de a satisface un criminal prin simplul fapt că te supui"... De ce scrie asta pe corpul meu? Şi cine este Sada? Pe corpul meu, literele păreau să alerge, alunecând spre ultima clipire. Privirea rămâne ţintuită, iar cortina de gene cade dramatic peste irisul decolarat de lacrimi.

Soldatule, bine ai venit în Paradis!

Contradictie.

Cand nimfele canta si luna se-ascunde, atunci Eu ma arat goala in palida lumina, ma destram in umbre, ravasind padurea - armonia destructiei la crapat de zori. Ticait mecanic se aude din mine. Nu ma pot cuprinde. O durere perfecta imi strabate inima, acum doar o piatra din care izvoraste-n mine seva, si mi se scurge prin tot corpul, patandu-ma de sange. Sunt eu oare izvorul propriei cunostinte? Ma uit la corpul meu, stiind ca nu sunt acolo. L-am lasat prada celor doua fiinte care se zbat acum, se zbuciuma si-alearga. Eu m-am desprins.
Ah! Carnea asta mult prea-ntinata cum s-a topit si scurs ca roua. Eu sunt un arbore de lumini, la radacinile mele colcaie apa freatica. De ce scartai sub mine? Te aud cum plangi... Sunt oare pasii mei prea grei? Prea incarcati de pacate? Realizez acum ca m-am desprins de corp,  dar toata meschinaria carnii si-a croit drum, sapand in mine, si acum ma alearga ca o umbra de care nu pot scapa. Imi retrag apele, le-ascund in mine, ma sorb cu setea inconstientului. Ca o panza ma tes intre umbre si ma scurg alene printre radacini. Ma izbesc de pietre, sculptand creasta pamantului, curgand tot mai rapid si zbuciumat.
Oare chiar sunt atat de puternica ? Sau ma pacalesc permitandu-mi sa ma aseman unei minuni a naturii,atat de pura si delicata dar in acelasi timp dura si rece ? Eu nu sunt acest izvor. Eu poate nici nu m-am desprins. Eu nu mai stiu unde sunt. M-am pierdut intre molecule si materie dispersata intr-un nor de pulbere. Scrum. Asta e tot ce va ramane din mine. Imi ridic privirile spre cer. Ma ridic spre bolta de fericire dupa care tanjesc, si ma scurg inapoi spre pamantul nestavilit de durere. Beau tot din calea mea, inghit totul ca o gaura de intuneric absolut. Dar daca vei deschide ochii, vei vedea lumina. Galaxii intregi, cu sorii lor si stele cazatoare, toate in susurul linistit al izvorului care sunt, al fiintei care ma scurg printre oameni. Si nimfele plang. De ce nu vede nimeni asta?

Dor de...

Dor de pensule, uleiuri si alte lucruri care imi dezvaluiau universul de minciuni si umbre care se ascund sub un spectru de lumini golase. ploaie

The Nepenthes

O fantana de cunostinte. Intuneric. Mintea lui a facut implozie, innegrind filamentul propriei tarani. Se intoarce in Pamant. Apa il cutremura, sorbindu-i privirile, invalurindu-l in cutumele valurilor ei ademenitoare.