Contradictie.

Cand nimfele canta si luna se-ascunde, atunci Eu ma arat goala in palida lumina, ma destram in umbre, ravasind padurea - armonia destructiei la crapat de zori. Ticait mecanic se aude din mine. Nu ma pot cuprinde. O durere perfecta imi strabate inima, acum doar o piatra din care izvoraste-n mine seva, si mi se scurge prin tot corpul, patandu-ma de sange. Sunt eu oare izvorul propriei cunostinte? Ma uit la corpul meu, stiind ca nu sunt acolo. L-am lasat prada celor doua fiinte care se zbat acum, se zbuciuma si-alearga. Eu m-am desprins.
Ah! Carnea asta mult prea-ntinata cum s-a topit si scurs ca roua. Eu sunt un arbore de lumini, la radacinile mele colcaie apa freatica. De ce scartai sub mine? Te aud cum plangi... Sunt oare pasii mei prea grei? Prea incarcati de pacate? Realizez acum ca m-am desprins de corp,  dar toata meschinaria carnii si-a croit drum, sapand in mine, si acum ma alearga ca o umbra de care nu pot scapa. Imi retrag apele, le-ascund in mine, ma sorb cu setea inconstientului. Ca o panza ma tes intre umbre si ma scurg alene printre radacini. Ma izbesc de pietre, sculptand creasta pamantului, curgand tot mai rapid si zbuciumat.
Oare chiar sunt atat de puternica ? Sau ma pacalesc permitandu-mi sa ma aseman unei minuni a naturii,atat de pura si delicata dar in acelasi timp dura si rece ? Eu nu sunt acest izvor. Eu poate nici nu m-am desprins. Eu nu mai stiu unde sunt. M-am pierdut intre molecule si materie dispersata intr-un nor de pulbere. Scrum. Asta e tot ce va ramane din mine. Imi ridic privirile spre cer. Ma ridic spre bolta de fericire dupa care tanjesc, si ma scurg inapoi spre pamantul nestavilit de durere. Beau tot din calea mea, inghit totul ca o gaura de intuneric absolut. Dar daca vei deschide ochii, vei vedea lumina. Galaxii intregi, cu sorii lor si stele cazatoare, toate in susurul linistit al izvorului care sunt, al fiintei care ma scurg printre oameni. Si nimfele plang. De ce nu vede nimeni asta?