Uroboros.

Ma rod din interior. S-a intors! E iar aici! Tovarase, iti vine sa crezi, cum in sfarsit, ai reusit sa ma dobori?! Din nou! La naiba...
Cat e ceasul? Sa-mi spuna cineva cat e ceasul! Aha, bun. Da, da, da, da... Cheama-l si pe el sa plecam cu totii spre Apus...
Nu, inca nu-i 25. Zi neagra pentru toti. Tu ma-ntelegi. Tu, ma-ntelegi? Alo? Mai esti acolo?! Se zbate si urla... Auzi fiara, auzi cum roade? E incantata sa stie ca fierb in mine toate flacarile ideilor stinse. Hahahahahaha... Mai esti acolo?
Tacere.
2 ochi rosi si un scaun rasturnat.
De ce nu pleci odata?

E prima ploaie de septembrie.

E prima ploaie de septembrie,
Prima ploaie rece,
prima ploaie plânge,
ploaia tace
când picăturile sărută pămîntul
însetate de dor
spărgându-se în veşnică tăcere.
Fumul se ridică,
Fum aburind
Fum dens
Fum de ţigară...
E o pauză în mine,
o pauză în ploaie,
o pauză în venele
naturii.
E prima ploaie de septembrie
şi n-aş vrea să mai plece
dar o picătură sărută ţigara
şi ţigara plouă în mii de picături încinse,
roşii de foc.
Scrum- picătura se scurge pe mâini,
pe vene,
face o pauză-ntre vene şi plânge.
Şi eu plâng.
E frig şi vântul se înalţă fum
în cerul negru.
Sau e violet?
E frig şi în mine e cald.
Plouă cu suflete
şi ei calcă în picioarele cuvintele, grăbiţi,
stropind cu vorbe goale.
Ploaie goală,
Ploaia plânge,
şi zbiară şi urlă,
tăcut, nevăzut, nesimţit
doar cafeaua dimineţii ce vine
mai simte glasul stins al toamnei.

Materie despicata in oglinda

                                                                                                            iulie 2011

Untitled.
10:13 Mda. M-am indurat sa ma trezesc atat de devreme. E ca un miracol de Craciun! Lasand prostia la o parte, ma simt ametita - mai exact, nu ma simt eu. Am senzatia unei dedublari total irationale, ca o furie scapata din natura umanului; o desprindere din memoria inconstienta. S-a trezit la viata. Stau la prapastia dintre lumi neexplorate, la raspantia dintre Bine si Rau. Dar dincolo de cortina teatrului vietii ce se afla? E intotdeauna mai usor sa arunci cu intrebari decat sa te scufunzi sa le cauti raspunsul...
15:25 Arghh... Alerg, ma zbat si ma zbucium. Nu mai rezist asa. Ma contrazic. Sunt o contradictie, un paradox ce nu se abate insa de la regulile Universului. Neurogeneza. Anticipare. Ma intorc in obscuritatea somnului aburind al constiintei, lasand trupul sa cada in plasele atat de dese ale furtunilor din largul vietii. Vreau sa ma desprind de carne. Nu vreau sa fiu eu cea care alege, cea care poseda. Desi pana la urma, chiar acest fapt - aceasta dorinta - consta intr-o alegere.
21:49 Sangria. Sunt prea ametita pentru a imi exprima emotiile in fraze coerente. Si nici nu vreau sa fiu coerenta. Viata mea e un film din instantanee ce nu se leaga. Nimic concret. Nimic coerent. Nimic logic.

Materie despicata in oglinda

                                                                                                   iulie 2011

Asta va soca.
14:37 Asta ma va soca. Asta ma socheaza de fiecare data, tocmai prin obisnuinta intamplarii. Asta m-a socat de fiecare data chiar si pe mine care stiu. Ma socheaza ura, in aceeasi masura in care ma socheaza iubirea. Doar ca ceea ce socheaza acum nu e nicidecum ceea ce ar fi de asteptat. Acum ma socheaza tacerea. Nu, de fapt ceea ce ma socheaza nu e tacerea propriu-zisa, ci faptul ca ma las prada socului acesteia. Viata cu fiintele ei aluneca prin preajma mea asemenea viselor de dimineata izvorate din somnolenta sufletului anesteziat intr-o incertitudine inconstienta. Aceasta farama din mine instabila pare a fi doar un ciob ce se agata prin mine, spre a ma rani necontenit, spre a ma conduce in neincetata pustiime in care ma pierd. Incert. Prefer sa cad iar in groapa comuna a tacerii - o victima decazuta a razboiului cu sine. Credinta sau ratiune? Nu-i lasa pe altii sa te vindece.
15:27 Si astfel revin la faptul ca numai in Sine zace singura forta, ca singurul desert e cel iluzoriu pe care mi-l cladesc din amintiri sfarmate. Dor de... dor de atat de multe. Dar nu pot intelege ce nu pot crea.
20:46 Tradare. Am cazut in uitare. Acum premonitoriul meu vis s-a adeverit, luand forma fricii devorande. Nu pot sa cred. Am fost uitata. Mai mult de atat, am fost stearsa din memorie si inlocuita cu... cu o imagine mincinoasa. Acum incepe razboiul, acum ma zbat si ma rup - acum... cand se intoarce sinele inconstient impotriva mea. De frica cui? Sau mai bine zis de frica a ce? Nu mai pot respira asa... conectata la iluzii cu oxigen sa ma tin intr-o falsa stare de 'viata'. Caci nici nu mai vreau.
De fiecare data cand ma hotarasc sa ma recladesc, ma-mpiedic intr-un ciot de mine.
23:44 Nu e corect ce fac. Acum nu reusesc decat sa-mi rasucesc cutitu-n piept, sfarmandu-mi sternul viselor, zdrobindu-mi inima si aplatizandu-mi plamanii de stratul de pleura, doar-doar, impactul terifiant ar rupe temnita de oase in care ma inchide vidul.
Vreau sa plec din mine.

Materie despicata in oglinda.

                                                                                                         iulie 2011


Ziua ce a venit gata scrisa si acum se sterge cu buretele
00:05 Dunhill Blue. Nectar. Ping-pong. Paleta.
Iar am inceput sa ma destram in cuvinte aiurite. M-am zdruncinat din temelii. Moralitatea somnului meu e incerta, de-a dreptul indoielnica. In mine simt ca se naste un monstru. In mine... Dar nu se poate. Asa ceva trebuie sa fie ireal. Asa ceva nu poate sa se-ntample cu adevarat. Cateodata ma intreb cat voi mai putea trai intr-un corp ce parca nu-mi mai apartine. Incotro? Suprareal. Infimkele umbre ale dezosarii valorilor mele ma ucid. Si nici macar ingerii nu mai pot plange pentru mine. Pentru ca nu ar mai avea niciun sens, mai ales acum, ca bula asta nimic desprinde ramasite din mine si le elibereaza in pulberea rasfranta a zorilor, a vailor, a muntilor si-a marilor. De cate ori voi mai deschide ochii dimineata? Stropii mari imi strapung coloana, paralizandu-mi orice reactie. Noapte buna. Pleoapele imi cad asemenea cortinei la sfarsit de spectacol.
15:01 Dimineata ploioasa a spalat indoielile, lasand sa balteasca in urma ei scurgerile de sange. Se preling pe potecile de piatra cubica toate pacatele neplanse. Ma simt atat de bine azi. Ador ploaia, ador mirosul de iarba proaspat cosita de secerile miilor de picaturi... Din departarea sufletului, din abisul incarcat de vopseluri ale personalitatii in deformare - un vuiet. Din mine - un strigat. Din ploaie - un planset. Surd. Atat de alb si pur e cerul aburit. Degetele sentimentelor ramase inca vii in fata golului ce ma absoarbe isi deseneaza basmul tragic in transpiratia ferestrelor.
16:33 Natura moarta cu fotoliu din piele si cadavru in camasa de matase. Acum golul pare sa se fi proiectat in afara mea. Mi-a depasit deja marginile? Nu, doar s-a contopit in mine, caci il simt curgandu-mi prin vene.

Materie despicata in oglinda

                                                                                                                iulie 2011

Connect your charger
17:05 Maybe it should be 'connect me to your charger'.
Insignifiant. Cuvintele rasuna goale in mintea mea pustiite de sens ( sau poate 'pustiita de sens'). Stirb Nicht Vor Mir. I look up the sky as if the world... is over. Imi iau avant sa zbor, incercand sa ma desprind de temnita acelor de realitate ce ma tin incatusata intr-un monocrom perfect. Imi dau aripile, din atriu-mi incolteste o corola de fragede prelungiri semitransparente ce se zbat aritmic, violent. Ar vrea sa zboare fluturii anatomiei mele. Dar unde? Spre ce se zbuciuma ei atat de alert, provocandu-mi adrenalina?
23:46 Extenuare. Mi-am epuizat orice energie potentiala intr-un galop nebun de stari, un roller-coaster de emotii. Pasiv-agresiv. Azi golul mi-a mancat inima. O durere dulceaga, cu parfum greu mi s-a prelins printre coastele pietrificate de raceala ca o ramura de spini. Intepator. Orgasmic. Constientizarea mortii ce s-a nascut in mine si-mi creste acum in trup ca un prunc nedorit, dar infinit iubit, mi-a mai lasat un singur stimul care sa ma chinuie intr-o vanatoare pierduta de la bun inceput. Am nevoie de brate calde sa-mi umple raceala, de vocea puternica a celui asteptat sa ma invaluie intr-o atmosfera protectiva, departe de tacerea afurisita a vidului.

Materie despicata in oglinda

                                                                                                                   iulie 2011

Continuare.
19:13 Stare ciudata. De ieri o betie mesmerizanta m-a inghitit ca un vartej compus din instantanee. De ieri un mare hau parca s-a surpat in creierul meu si-mi roade celulele, mi le intoxica, mi le manjeste cu vid.
20:19 Ceea ce vreau sa spun este ca ma doare, fara sa simt de fapt nimic. Sau poate simt prea multe pentru a sesiza durerea. Imposibil. Golul asta mi-a coborat din cutia intunecata de amorteala acum a creierului si blocheaza orice senzatie de a-mi mai ajunge la exterior. Ma simt ca un tud vidat prin care se scurg doar lacrimile de durere pe care stiu ca ar trebui sa le plang eu, dar pe mine m-a devorat golul asta. Golul asta de minciuni ... oare nu e el doar o alta fateta a mintii mele imbolnavite brusc? Brusc si mult prea brutal pentru a nu realiza, dar fara a constientiza. Simt cum ma propulseaza in mii de bucatele, farame si cioburi ce... asta e... cioburi din sufletul meu propagate cu o viteza ametitoare pe aleile constiintei impotmolite sec. De aici senzatia ca ma-nvart impotriva sensului lumii. Trebuie sa ma detasez. Nu pot (altfel).
21:38 Fiecare minut imi apasa violent trupul dezgolit de inhibitiile specifice ratiunii. Atata vreme am predicat singuratatea individului ca fiind indispensabila, asemenea poluarii: nu o doreste nimeni, dar toti stim ca, neimportand masurile luate, nu se poate ajunge la eradicarea ei; incercand de fapt sa machiez propria singuratate de care alerg innebunita, ca am ajuns aproape sa-mi cred propriile minciuni. Asta ma omoara. Imi pune capac. M-am aruncat in brate goale de pasiune, calde doar din cauza sangelui ce inevitabil curge prin vene, urmarind sa-mi umplu golul ce ma surpa tot mai dureros, tot mai adanc. Si acum? Incotro? Iar in cascada de lacrimi inchipuite? In tsunami-ul betiei? Irish coffee - sau cum sa te faci cu doua dependente in plus. Sunt ca un vampir - traiesc din falsul sange al unor false masti-vampir. De ce nu ma pot dezbraca de hainele astea tesute prea minutios, de patura mea de urzeli, de pieile personajelor astea?
22:45 Mi-e greu sa ma exprim. Singurele parti cand am stiut ca in mine exista Viata, au fost cand am trait pe hartie. E refugiul meu, alienarea - singura pe care mi-o pot oferi fara temeri.
23:14 Astept sa sune telefonul. Imi prelungesc secundele prin fiecare geana intoarsa, asteptand sa sune telefonul. Asteptand sa aud acea voce. Is it love? Is it friendship? Is my sanity giving up just for the sake of feeling protected? It's more like pure masochism. But somehow all are true and none the truth. Nu ma mai suna...
23:51 Tacere. Atata tacere e-n mine ca nu mai simt decat timpul pustiit de singuratate curgand pe langa mine. Dar tot nu m-am desprins. Retraiesc acelasi senzatii, acelasi freamat tacut, alternandu-si voltajul fix in locul unde-mi tin inima (sau ce-a mai ramas din ea), chinuindu-ma sa-mi prelungesc aripile constientului si sa ma contopesc in infinit. Dar nu ma potrivesc nicicum, niciunde. Sunt un arc sarit dintr-un sac cu mecanisme intortocheate. O particula de praf instabila ca structura emotional-cognitiva. Sunt o particula cu altfel de viata. Un gol ce trebuie sa se umple singur dinspre margini.
00:00 Lui nu-i pasa. Cum am putut sa ma amagesc! Daca n-as fi atat de goala, as plange. Dar nu mai pot. Sunt un rau secat, ce-si va roade si mai aprig malurile spre razbunare. Daca deschid ochii inainte sa mor, omoara-ma cu zambetul tau. Daca mor inainte de a-mi deschide ochii, trezeste-ma cu privirea ta.  Nu mai am tigari. Numar 8 chistoace. Putin. Vreau sa-mi revin la un pachet pe zi. Sau poate asa le reduc si ma las. Open your eyes - Snow Patrol. Depressive, melancholic, empty, alone, painless yet so painfull. Dunhill Black. Writting. Lipton Peach.

Fantasy of graves

The bitter moon hid her pale
Eyes of blue behind the haze
In which the clouds mourn.

Roses torn
apart, flickering like dying lights in sepulchres
into the sullen Earth.
The crawl of clouds descending in rain
Tell the woe of the damned - a cry of pain.

Undignified,
The desperate howls you hear
Are nothing but your mask of lies!
You're hanging on the edge of sanity
As you can feel schizophrenia 
Dragging you across thy grave!

Yet... your corpse `as not rotten
And you still caught a glimpse
Of horrid light!
Behind those eyes
You hide nothing but lies!

Enslaved to the grave
Chained in the cold ground,
Rott! Die! Burn!
The coil of venom should burn through your soul!

Femeia de hartie

chip de lut
atat de hidos iti arunci privirea jalnica
de parca ai spune ceva

in inima de piatra
ai flori de putregai
umede

lacrimi de
ceara plang dupa tine
fara sa stie
ca esti o simpla foaie de hartie

Once more with feeling!

Pe valul calm şi negru, în care-n somn cad stele
În visuri de cleştar,
Adoarme criul într-un pat de umbră
iar soarele-şi ascunde asfinţitul în perdeaua de izvoare.

Zâmbetul florii, capul plecat între baţele reci
ale apei, evocă trecutul
din aerul greu
      al Galaţiului.

Inocentă, ai zice că doarme,
în timp ce apele-i sugrumă speranţele-n veci.
Străzile se încing, se dilată, se ascund, se sufocă
Iar teii îşi spulberă-n vânt a lor pleată
                                      Uitată-ntr-un gând.

Fara titlu.

Spintecă plânsul apelor - păgânul
- ca o lumină-n oglinda lucie de spectre
Nu simte durere.

Vântul propagă-n vid roşeaţa timidităţii
florilor dulci de cireş;
Sub cerul ca un râu nestăvilit de entităţi...

Unduitor suflă aerul - strălucitoare marea
de priviri sticloase ale apei;
vastă câmpia se aşterne - o singură piele peste inima zeului.

Respiraţia scoarţei acvatice
s-a desprins ca într-un leagăn
de vise strivite pe malul plângerii...
                                              Sub salcâm.

Pas-Parole

Nisip. Mă înec în nisip până la pleoape. Nu mai pot respira, nisipul îmi inundă gura, traheea, creierul, mintea... gândesc nisipos. Mă trezesc în noapte . Ce fel de vis mai e şi ăsta? De vreo patru nopţi încoace se tot repetă. Picioarele-mi sunt de plumb. Nu-mi pot mişca nici măcar mâinile, sau buzele... Nu mai respir. Ştiu că în camera asta e un mort. Îi simt carnea putrezindă, îi aud amintirile tăcând, stingându-se sub flamura stinsă de câteva zile a cărnii moarte.
Nu m-am întrebat niciodată ce va fi dincolo. Ce e moartea, sau chiar ce e viaţa. Cine suntem noi? Însă nu e un mister, e ceea ce noi nu vedem. Viaţa e perdeaua dinaintea lumii de după moarte. Iar moartea e îndepărtarea perdelii. Orice final e un nou început. Undeva, se aude o coliziune înfiorătoare. Scârţâit de roţi, ambreiaj, frână. Paşi tăcuţi pe alee...

Focul de pe plajă încă arde. Îl privesc tăcută din mormântul meu de nisip. Simt parfumul mării, şi simt cum spuma se zbuciumă nervoasă să mi-l stingă. Paşi? La ora asta? Pe plajă? Dar cât e ceasul?...

Înainte să plece de-acasă, a sărutat-o pe fruntea răcită de suforile creaţiei. Viaţa ce se naştea în ea a erodat-o, a săpat brutal în ea, mestecându-i floarea tinereţii, măcinâdu-i visele. Şi a lăsat-o pe scaun, cum stătea şi înainte, cu mlădiţele albe legănându-se prelung, uitând atingerea mâinii aspre. Îşi puse uniforma şi plecă.

Un copil în uterul mamei se gândeşte la sfârşitul acelei vieţi interioare. Acum trăieşte într-o cutie moartă, până şi ceasornicul sângeriu a-ncetat să mai plângă. Acum, doar leneş se mai scurge o lacrimă din emoţia iubirii ce l-a născut şi omorât. Cât o urăşte! Cât de oribil este să începi să mori prin a urî? Cutia toracică a fetusului tremura.

Distinge o fiinţă lângă el. Ştie că e un cadavru. În camera asta toţi sunt morţi. Îşi roti globii albăstrui, laptoşi parcă, în căutarea unei raze. Cuante colorate îl fulgerau până-n fundul retinei. Fovea centralis. Acum, doar un punct orb.

Inima pulsează rapid. 220 de bătăi pe minut. Imposibil! Forţa umană e uimitoare. Dar şi mai uimitoare e puterea minţii. Iar mintea mea... Ei bine, gândul meu m-a adus aici, în străfundul clepsidrei cu viaţă, să mă scald în fiecare secundă pe care o muriţi voi! Dar ceea ce vă omoară pe voi, cu fiecare fracţiune, pe mine mă-nveleşte într-o crustă de ghimpi.

Păşeşte pe plajă. Şi-a omorât nevasta şi copiii nenăscuţi. Trei vieţi m-au sugrumat şi m-au târât din adânc. Nisip. Ceva mă ridică din nisip, focul e stins demult. Respir mai liber ca niciodată. Gândesc înmărmurit. Lumina orbitoare se stinge uşor. Mă trezesc. E încă noapte. Ceasul nu s-a mişcat o secundă de la trezirea bruscă de dinainte.

Mă uit în oglindă, dar nu ştiu cine sunt. Îmi scot cămaşa pentru a vedea memoriile unei lupte. "Arta de a satisface un criminal prin simplul fapt că te supui"... De ce scrie asta pe corpul meu? Şi cine este Sada? Pe corpul meu, literele păreau să alerge, alunecând spre ultima clipire. Privirea rămâne ţintuită, iar cortina de gene cade dramatic peste irisul decolarat de lacrimi.

Soldatule, bine ai venit în Paradis!

Contradictie.

Cand nimfele canta si luna se-ascunde, atunci Eu ma arat goala in palida lumina, ma destram in umbre, ravasind padurea - armonia destructiei la crapat de zori. Ticait mecanic se aude din mine. Nu ma pot cuprinde. O durere perfecta imi strabate inima, acum doar o piatra din care izvoraste-n mine seva, si mi se scurge prin tot corpul, patandu-ma de sange. Sunt eu oare izvorul propriei cunostinte? Ma uit la corpul meu, stiind ca nu sunt acolo. L-am lasat prada celor doua fiinte care se zbat acum, se zbuciuma si-alearga. Eu m-am desprins.
Ah! Carnea asta mult prea-ntinata cum s-a topit si scurs ca roua. Eu sunt un arbore de lumini, la radacinile mele colcaie apa freatica. De ce scartai sub mine? Te aud cum plangi... Sunt oare pasii mei prea grei? Prea incarcati de pacate? Realizez acum ca m-am desprins de corp,  dar toata meschinaria carnii si-a croit drum, sapand in mine, si acum ma alearga ca o umbra de care nu pot scapa. Imi retrag apele, le-ascund in mine, ma sorb cu setea inconstientului. Ca o panza ma tes intre umbre si ma scurg alene printre radacini. Ma izbesc de pietre, sculptand creasta pamantului, curgand tot mai rapid si zbuciumat.
Oare chiar sunt atat de puternica ? Sau ma pacalesc permitandu-mi sa ma aseman unei minuni a naturii,atat de pura si delicata dar in acelasi timp dura si rece ? Eu nu sunt acest izvor. Eu poate nici nu m-am desprins. Eu nu mai stiu unde sunt. M-am pierdut intre molecule si materie dispersata intr-un nor de pulbere. Scrum. Asta e tot ce va ramane din mine. Imi ridic privirile spre cer. Ma ridic spre bolta de fericire dupa care tanjesc, si ma scurg inapoi spre pamantul nestavilit de durere. Beau tot din calea mea, inghit totul ca o gaura de intuneric absolut. Dar daca vei deschide ochii, vei vedea lumina. Galaxii intregi, cu sorii lor si stele cazatoare, toate in susurul linistit al izvorului care sunt, al fiintei care ma scurg printre oameni. Si nimfele plang. De ce nu vede nimeni asta?

Dor de...

Dor de pensule, uleiuri si alte lucruri care imi dezvaluiau universul de minciuni si umbre care se ascund sub un spectru de lumini golase. ploaie

The Nepenthes

O fantana de cunostinte. Intuneric. Mintea lui a facut implozie, innegrind filamentul propriei tarani. Se intoarce in Pamant. Apa il cutremura, sorbindu-i privirile, invalurindu-l in cutumele valurilor ei ademenitoare.

Trembling. Literally.

Gah. Sunt inca indecisa. M-am saturat sa aud numai 'Nu te tunde!'. Sunt disperati? Da, ati ghicit, vreau sa ma tund si inca cum. De fapt, chiar acum jumate de ora m-am tuns putin, asa ca acum am un fel de curly bowl-cut. Daaaaar. Vreau sa ma tund scurt de tot, foarte scurt, cel mai scurt, genial de scurt. Si sunt indecisa, iar persoanele din jurul meu, a caror parere o mai ascult ocazional, nu fac decat sa ma descurajeze.
Ce ziceti, sa ma tund?

Sous la plouie, elle reste coquette...

„Ne iubim ca doua bete de chibrituri. Nu vorbim, ci ne aprindem. Nu ne sarutam, ci provocam «incendii». Cat sunt de inalt, de un metru saizeci si sase si jumatate, corpul mi-e zgaltait de un cutremur de pamant. Inima evadeaza din invelisul-inchisoare, se scurge prin artere, imi ajunge in teasta si se preschimba in creier. Sunt tot o inima, de la fiecare muschi pana in varful degetelor!“ Mathias Malzieu, Mecanica inimii


Nu te mai suport. Nu mai suport. Piei!

El o priveste de la departare, o observa, stand tacut pe banca. Un dans printre fulgi de ploaie, ar vrea s-o stranga la piept tot timpul, pana din ochii de copil i-ar curge tematoare, tremuratoare, lacrimi. Monolog cu sine insusi, el stie ca acea clipa va veni si-l roade cu taria ei otrava ce colcaie in sangele fierband, oxidandu-se in mici bule de oxigen. Acizi, plamanii-i freamata sub miile de ace de monoxid de carbon, radioactiv pulseaza cianura prin corpul lui. Dar inima inca-i respira tacuta, in batai aritmice. Si el o vede in continuare pe ea, dansand in fata lui, alergand prin cercurile de ploaie [sau de ninsoare, caci el nu mai distinge stari de agregare, ci doar silueta ei]. Si stie ca n-o va avea vreodata.

-------

Inchide ochii. Il ferme les yeux. Prin pleoapele secate de umoare simte cristalinul cum se zbate si freamata ca nasul pradatorului in fata victimei. Ea vine de pe balcon uda, aducandu-i de pe pervaz o cafea deja racita, asezata pe o carte cartonata. Dar el e orb. Ea il inveleste si soarbe din cafea. Lui ii pune whisky. De l-ar putea ea proteja de propria ei masca, de hidosul chip pe care, perversa, il ascunde sub ochii mari cu pupilele dilatate ce il privesc neprihaniti, parca nevatamat de pur se-ntoarna pe sub gene. El deschide ochii. Il ouvre les yeux. Ea il saruta pe frunte si ii strecoara-n palma un bilet. Ii aprinde o tigara, fosnind-o intre buzele ei si, delicat, i-o streacoara intre dinti. El ar vrea sa priveasca spre ea, dar in fata marea se prelinge suvoaie pe perdeaua parasita, iar frunzele - presentimentul toamnei ce-a trecut - se propaga spre vidul existentei lui. Tic-tic, clac-clac. Creierul lui e un ceasornic caruia i-a sarit rubinul de la secundar. Te poti masura fara secunde?

New Leapsa

You.
Can.
Only.
Type.
One.
Word.
No.
Explanations.
1. Yourself? Depressive.
2. Your boyfriend/girlfriend? Dreamer.
3. Your hair? Sheep.
4. Your mother? Mine.
5. Your father? Giftcard.
6. Your favorite item? Shoes?
7. Your dream last night? Dunno.
8. Your eyes? Diplopia.
9. Your teeth? Yellow.
10. Your habits? Smoking.
11. Your hands? Small.
12. Your voice? Aaaaaaah.
13. Your best friend? Lixx:X
14. Your favorite writer? Kafka.
15. Your favorite novel? Lolita.
16. Your obsessions? Feet.
17. Your playlist? Beatles.
18. Your drink? Sencha.
19. Your country? UK.
20...

Let me seeee... Asta merge mai departe la Lixx, Vlad, Dan, Raluca si Duda, bineinteles daca vor avea bunavointa...

Eu? Cine?

Pai asta se traduce simplu prin 'Cine sunt eu?'... Pai, da! Am ajuns la inevitabila intrebare si am dezbatut-o mult si cu multe persoane, care eventual ma vor uri pe vecie... Pentru ca eu nu sunt altceva [decat o pata de sange care vorbeste, ati zice. *Dar nu, nu e asta*] decat o maniaco-depresiva [cu acte in regula!] cu foarte multe obsesii, tulburari de personalitate si instabila emotional. Exact! M-am hotarat ca dupa *stati sa numar* 5 luni *muahahaha... mi-a luat vreo 3 minute* sa dezvalui fata psihopatei din spatele ecranului. Adevarul e ca stiti toti cine sunt, iar marturia asta scrisa nu mi-e utila decat mie... De ce? Pentru ca am nevoie de un raspuns, fara sa stiu intrebarea si o caut neincetat printre ferestrele de ganduri aburite pe care mi le azvarl aici. Eu sunt rasul dement pe care-l aud vecinii la 3 dimineata in timp ce am un cosmar, eu sunt plansul violent cu care ma izbesc cu organul de cutia coastelor, eu sunt urletul cu care sfasii zilele cetoase de noiembrie, eu sunt gafaitul pe care-l auzi pe scari, eu sunt aburul ce se prelinge din trenul ce trece nepasator prin gara, eu sunt lacrima ce ti-o ascunzi in coltul ochiului si care-ti curge si se-agata-n colt de buza, eu sunt lingurita de zahar din ceaiul de iasomie, eu sunt ochii ce te privesc ascutiti din spatele ferestrei iar tu nu vezi cat tipa dupa tine, eu sunt tigara de dimineata, eu sunt cafeaua de la ora 1, eu sunt pacienta care-ti cere bani de metrou, desi nu va parasi niciodata ospiciul, eu sunt tumoarea din plamanii tai, eu sunt ataxie din creierul tau, eu sunt insasi schizofrenia care ti-a-ncoltit intre pliurile cefalice calde ca asternuturile tale dimineata... Nu ma condamna. Eu caut fericirea ce mi-o ofera ochii ei, pititi sub genele lungi, caut visul in care ma-nvaluie parfumul ei dulceag, caut rujul rosu cu care-si infloreste buzele iarna, caut acel strop de sange ce i l-am smuls din talpa moale, caut degetelele micute si atat de delicate ale picioarelor ei, caut sa alunec inspre glezna si ma intorc la talpa, caut poezia ce ti-am scris-o din urlete de disperare pe talpa, caut apusul ce ti l-am pictat pe abdomen, caut ochii ce ti i-am cusut pe spate, caut vertebrele ce se ivesc sub stratul fin de piele pala, aproape alba, caut jocul in care ma atragi de fiecare data. Am realizat ca tu ma faci sa fiu o pedofila oribila, demna de toata razvratirea ta, sa fiu un copil mai naiv decat tine cateodata, sa fiu o Lolita pana ce te-agat si eu intre aorta si ventricul si in cele din urma sa-mi cos de valva un spin... Pentru ca am nevoie de tine.
Vine primavara. Florile vor inflori, voi astepta vara. Pentru ca vreau iar vechea mea iubire, sa ma hranesc din pacatele ce nu le voi savarsi niciodata... nu cu tine. Pentru ca pe tine te-am omorat.
Si asa imi inchei eu ceea ce parea a fi un monolog normal *banuiesc ca cititorii mei n-au noroc* cu niste concluzii vagi, care probabil va confirma dementa, tulburarea mea maniaco-depresiva si pierderea luciditatii cand ma lasi cu tastatura in mana. Multumesc celor care au urechi de ascultat ce spun eu aici.

Listening to John Lennon - Imagine
                  The Beatles - Eleanor Rigby
                  Ian Dury - Sex&Drugs&Rock'n'Roll
                  Black Sabbath - Paranoid
                  The Beatles - Norwegian Wood
                  The Beatles - Yellow Submarine
                  The Beatles - Hey Jude
Reading - Frank Kafka - Colonia Penitenciara
                Dictionar ilustrat de biologie
Drinking - Water with Mg and Ca
Eating - antidepressants

Verdict: sinucidere.

Ingerul meu a murit.
Ingerul meu a murit si m-a lasat sa mor.
Ingerul meu a murit, dar eu l-am omorat.
Ingerul meu a murit si nu se mai intoarce.
Pentru ca ingerii morti se fac pulbere.

Retinopathia.Monophobia.Necrophilia.

Tan.Tan.Tan.Tan.Tan.Tan.Tan.
Bubuitul oribil al ciocanului pe nicovala ii zdruncina scarisoara, omorandu-i fluxul echilibrului ce se scurgea prin cochilie. Ritmul tobelor interioare se ingana cu bataile atat de violente ale aripilor ascutite. Deschide ochii.
Lumina difuza. Lumina alba. Lumina orbitoare.
Ii scrijeleste pe retina.
O ascute.
O zgarie.
O urmareste.
Sfori. Nu, e legata de pat... E inchisa in morga de lumini, intubata intr-un abator de vise, disecate in feliute. Isi vede creierul intr-o cutie, intr-un borcan cubic, dintr-o sticla de un verde murdar, poluat, otravitor. Aude pasii asistentei. Azi are pantofii albastrii cu toc de 9. Tipat. Tobe. Se aude un scartait ritmat de la fereastra coridorului. In jurul ei alb. Simte pasarile cum zboara. Inchide ochii...
Vede. Vede o silueta neagra la linia orizontului de pulbere-nrosita. Se apropia, se apropia, dar cu cat venea mai aproape cu atat mai neclara devenea, degradandu-se si descompunandu-se in ploaia metafizica ce acoperea amara camera ei. Sta intr-un acvariu, intr-o cusca pentru cele mai periculoase specimene intalnite de omenire de-a lungul veacurilor. Ea vede. Ea aude. Ea simte. Ea ar si merge. Ea ar visa. Ea ar bea si ar rade. Dar ea e prea periculoasa pentru a face toate astea, asa ca se multumeste cu a vedea, a auzi si a simti din cand in cand vreun alt miros decat cel de mucegai ce vine de pe acoperis. Aude pielea cum fosneste. Miroase acul. Vede cum ii intra in carne, patrunzandu-i vena. Aude fiecare strop cum curge din perfurzie, prin branula. Aude pulsatiile otravii ce colcaie in sangele ei. Aude cum fierbe, miroase fiecare bula toxica eliberata de perfurzie.
Pic.Pic.Pic.Pic.Pic.Pic.Pic.
O sufoca.
O strange.
O apasa.
O desface aerul ce intra prin crapaturile sticlei. Nud cu bucati de creier proiectat in norii vascosi. Globii ochilor ei se rotesc intr-o continua spirala, aude zanganitul bilei pe ruleta, aude flacara focului de tabara, miroase aerul umed cu gust de alge. E imobilizata. Miroase carnea frageda a pasarilor ce zboara pe deasupra marii. Fiecare bataie a aripilor lor ascutite ii injunghie sufletul. Mintea ei dezradacinata de orice principiu cauta natura, cauta acel strigat animalic. Ar vrea sa pacatuiasca, dar tocmai inclestarea funiilor ce o supun o extaziaza. Respira. E prima data cand respira. E inchisa intr-o cusca, iar aerul ii intra in plamani printr-un tub infipt intre coaste. Buzele ei se misca.
Hero.Hero.Hero.Hero.Hero.Hero.Hero
Doi copii sar coarda in curtea ospiciului. In laborator, electroforeza infige un ac in fiecare proba. Fornaitul aparatelor se rasfrange cu un ecou implacabil intre sinapsele ei si ramane blocat acolo. Cat de senzual suna ploaia prin telefonul secretarei. Ce voce frumoasa are psihiatrul sectiei care o asculta pe doamna din salonul 8. Ar vrea sa auda totul prin telefonul secretarei. Dar scartaitul targii cu cadavre nu o lasa sa doarma.
Au scos-o.
Au dus-o.
O cruce.
1956-1975...
Privire goala acoperita de pamant.

Listening to Beatles - Yellow Submarine
                  Beatles - Michelle
                  Beatles - Let it Be
                  Beatles - Eleanor Rigby
                  Nirvana - Where Did You Sleep Last Night?
                  Eric Clapton - Cocaine
                  Psycroptic - Initiate
                  Nirvana - Come as you are

Cafe Anglais

sau povestea amanţilor la trombon.

Încă este dimineaţă
când orologiul cafenelei bate
cinsprezece şi un sfert
El e artistul zilei moarte
Şi din zâmbete pictează un muzeu.
Avea o piatră,
21 grame avea
şi peste tot el o căra...
A dus-o-n parc
la o ţigară
dar cafeneaua, atât de-mbietoare
`l ademenea
la o cafea cu whisky
de pe strada Cuvântului.
Aşa că după el
piatra îşi plimba
simţind-o cum,
în el,
ea se zbuciuma.
Închise ochii, piatra îi zbură
şi se pierdu îi mireasma
tinerei lolite.
Privindu-l pe sub gene,
ea îi sugera
cu ochii ei -viorele-
un vis de catifea.
Învăluită-n şarmul ei,
plutea, dar
nu zbura
şi pe sub buzele... alene
-şi strecura caninii albi
ca de strigoi.
Şi gâtul lebădă îi tremura
sub acele lui de priviri
Simţea cum blând o dezbrăca
neruşinat, el o privea
cum inocenta, se ascunde
sub o pulbere de nea.
Oh, blond copil
cum cazi tu pradă
flămândei mâni de poet.

Caninul

De pe frontul albastru îi scriu...
El e plecat la război,
iar ea,
Ea coase scrisori de pomul tinereţii lor
cu aţă de ghimbir.
El a plecat de mult la război,
dar Ea,
Ea poate încă îi mai scrie
tăcută la maşina ei de scris scrisorile-ambalate
cu maşina de închis.
Iar el pe front îi scrie
cu glonţul puştii lui marcat
Scrisoarea.
Dar ea n-o va citi
nici măcar maşina de citit
n o va desluşi
de sângele mânjit.
El e pe front...
Ea stă acasă şi aşteaptă.
Dar ştiu că nu se vor găsi...
maşina ei de scris o-nşală,
mână-n mână cu maşina de citit.
Şi el e mort,
de mult, de mult...
Şi ea ?
Ea îşi sfărâmă-n piept caninul
ce-a rămas din el.

Razboi crepuscular

Ea închide ceasul. Este 21 aprilie 1963... Ea se descalţă şi începe să arunce cu pietricele. Marea se zbuciumă, vaporizându-se sub linia orizontului, izvorând cu iz de dorinţă dintr-o rază scăpărată în străfund de-albastru. Culoarea violacee a buzelor de soare se răsfrânge ca o crudă rememorare a zilei ce devine ieri. Până la asfinţit, se mai auzea doar ecoul voalului mării purtat prin ani de suferinţe, îngânat de vocea unei inimii descleştate într-un circuit de umbre. Acum, ea se aşază pe jos, scrutând zarea cu ochii ei aproape cenuşii. Cât am privit amurgul, cufundată într-o dâră de nisip, aşezat pe pietricele, mi-am amintit. Totul devenise atât de confuz! Scrisoarea lui, notificarea, urletele, plânsetele, durerea inimaginabilă a începerii procesului de putrezire, toate se azvârliseră peste mine... Dar din toate, am desprins promisiunea, făcută printre pensule murdare şi plumburiu uleios picurat pe jos.

Rămâne tăcută pentru câteva momente. În scena intră Gertrude, strigând-o.

- Fried, Fried... Friederike! Ce ai păţit?

Friederike mai aruncă o piatră în apă.

- Fried, eşti bine?

După ce nu i se răspunse nici la a doua încercare, realiză că venise clipa.

- Ai primit?

- Da.

- Cât mai ai?

- O lună jumate, fix cât să termin 'liceul' ...

- Fried...

- E în regulă.

- O să te găsesc.

- Nu, te rog nici să nu mă cauţi.

- Ce se întâmplă?

- Nimic.

- Ce îţi fac? Scrie asta, nu?

Ea revine la starea intangibilă, aruncând mecanic câte o piatră în apă.

Never let me go.

Cămaşa ei se scurse lin pe jos

-O pată de piersic catifelat...

În abur,

'Şi bea cafeaua lungă

Sorbind, cu ochii albi ca noaptea.

Pe pieptul ei,

eu desenez

un lac de vise -răsărit de soare;

o carte şi-un poem de noapte

o seară şi-un roman însângerat.

Iubito,

pe pieptu-ţi fraged

Ţi-am scris cu sânge

un război.

Cu mâinile-i frivole de plutoniu

Mă strânge-n palme;

Eu o strâng la piept.

Şi calde, labele picioarelor

Mângâie-o clapă

de pe-un pian

Nevăzut, cântec de drag

În sânii ei eu mă contrag

Scrisoare la maşina de cusut,

cârpit organul mi se zbuciumă

-Inimă- iubito

Eu te chem.

Master.

Când a deschis ochii, îşi ştia trupul ca o rană, în care tumultos se-nvolbura veninul. Vederea înceţoşată, dublată de conturul imaginar al unor pâlpâiri îi era atât de familiară, şi totuşi părea străină. Era pe un pat de spital, cu perfuzii, acoperită de o pătura subţire prin care simţea fiecare briză pătrunsă prin crăpăturile geamului izbindu-se de cutia toracică, acum goală, umplând-o c-un sec suflu de trăire. Inima îi tremura, îngrozită, sub fiecare impuls al branulei... Se ştia putredă, moartă.

Acesta nu e un raport, nici măcar un roman. Este o viaţă.

Mă numesc Friederike şi am două zeci şi cinci de ani. Viaţa mea s-a terminat. Sunt doar o reflecţie; îmi privesc fiecare respiraţie din spatele unei uşi de sticlă, care a devenit un ecran. Dar am ştiut mereu. Noi nu ar fi trebuit să simţim. Noi nu ar fi trebuit să prindem vârsta asta. Noi nu ar fi trebuit să supravieţuim. M-am născut în lagărul de la Auschwitz, în toamna lui 1944. Şi am trăit. Cu fiecare suflu lipit de esofag, cu fiecare privire aruncată în fundul ochilor. Am mers la un centru. Nu că aş fi singura. În toată ţara, suntem mii...

Când m-am trezit, îmi simţeam oasele sfărâmate sub forţa unei dorinţe mai aprige ca moartea. Este al treilea experiment pe care-l fac. Îmi simt sfârsitul... De asta îţi scriu.

Mai ţii minte cum a început? Era o zi ploioasă la Gottfried, institul unde am trăit mai toată viaţa mea... Nu ne era permis să ne vătămăm sănătatea. Iar crudul adevăr ne era încă prea străin pe-atunci. Şi l-am văzut...

El păşea încet prin curte, cu o chitară în spate. Ea stătea pe o bancă... Pentru o fracţiune de secundă s-au privit. Apoi ea s-a întors la cartea ei, iar el s-a aşezat pe altă bancă şi a început să cânte ceva foarte vag... Părea un cântec popular.

De atunci, vieţile noastre s-au schimbat. E incredibil cum micile evenimente efemere pot schimba cursul unei istorii,în cazul meu, a unei poveşti de cruzime ce nu şi-a atins niciodată apogeul, ci doar m-a pălit cu flacăra ei rece.

Pe bancă vin Gertrude şi Adelheit, aşezându-se lângă ea.

-Carl, o să distrugi chitara aia.

El pufăi, ignorând remarca ironică a fetei.

-Ce? Ţi-a mâncat pisica limba?

-Chiar aşa... Cică un elev din anul 7 a primit deja notificare.

-Tu eşti, nu?

El cânta mai departe, fără să plece urechea la dialogul celor două fete.

-Ce ipocrit.

-Trud, poate e prins de melodie.

-Care melodie? Tot ce reuşeşte este să scoată un zgomot infernal.

Următoarele vorbe mi s-au stins din mintea-mi fragilă. Memoria-mi joacă feste în ultimul timp...

Ea se apropie de el.

-Carl!

Niciun raspuns.

-Carl! Carl!

-(Urlând nervos) Lasă-mă naibii în pace!

-Voiam doar să-ţi spun că îmi place cântecul.

-Şi?

-E din folclor?

-Nu. E scris de mine.

-Compui?

-Uite că da.

Ea s-a întors, cu capul plecat.  El şi-a proptit chitara de bancă şi a mers după ea, cu paşi mari, repeziţi.

-Friederike, îmi pare rău. N-ar fi trebuit să mă răstesc la tine.

-Nu-i nimic. Înteleg...

Oare chiar înţelegeam? Chiar şi acum, când scurta mea viaţă a ars filamentul de pulbere din care a fost fabricată, încă stau şi mă gândesc. Am înţeles eu vreodată? Am înţeles eu ceva din viaţa mea? Nu cred. Am vrut timp. Dar viaţa mea şi a celor ca mine nu merită timp, nu are nevoie de timp. Mi-am trăit ultimii cinci ani hrănindu-mă din amintirea precedenţilor cinci. Am retrăit acelaşi taifun de groază, tristeţe, urlete, durere... şi undeva, am retrăit şi pasiunea; speranţa că se va termina. Cum e să ai de la început tragicul presentiment al morţii? Nu-mi dau seama. Viaţa mea mi-a părut aproape normală...

Va urma...

O ultima gara...

Compartiment. Gol. Fereastra. CFR.
Printre genele rasucite,
se ascund clipiri azvarlite.
Prin pupila dilatata, lumina ii injunghie retina, scrasnindu-mi cu vocea ei transparenta. Se simte in sfarsit atat de reala, incat crede ca viseaza. Trenul goneste spre o destinatie prea insignifianta pentru panza de sinapse. Acea senzatie se intorsese. Buzele-i inghetasera intr-o dulce amorteala, o mortala ameteala o apuca de gene si o arunca in vartejul propriei fiinte. Nu mai era detasata. Acum sufletul i se aplatizase si i se lipise de cutia toracica, ca un strat de pleura, desprinzandu-se in zborul fraged al fiecarei respiratii. Cu ochii manjiti de sangele unei deschideri de aripa, ascutit - se-asterne peste nori, voalul matasii unei flori.
Aceeasi gara. Inchide ochii iarasi...
 Peronul 8... El o asteapta.
Acceleratul spre Iasi...
O floare cade secerata.
Scrisoarea patata de lacrimile inrosite de cupru o tine in palmile reci; cenusa i-o simte scurgandu-se intre doua poteci. Haraitul trenului goneste spre o alta lume. Nu-i trebuie bilet de-ntors, pentru ca acolo va ramane. Penultima oprire. Se aud pasii goi ai lumii, usa compartimentului se deschide.
-Te-am asteptat.
El nu-i raspunse.
-De ce ai venit?
El nici nu o privi.
-Credeam...
El se aseza.
-E... ultimul drum, nu?
In minte, stie raspunsul.
-Unde mergem?
-Acasa...
El se apleca spre ea si ii lua mainile. I le stranse usor intre ale lui. O simtea rece si firava, desirata ca un fir de matase descusut in circuitul unei dimineti. Ea se uita fix in ochii lui, cu pupilele dilatate, ingrozite parca de capitularea ce o astepta. Si-a trantit capul in poala lui, rapid si violent, insa atat de neasteptat, incat parea aproape tandru si nespus de inocent. A tras in jos geamul si a aprins o tigara. Vedea garile altor inimi, inchise c-o frunza de primavara. Ochii ei erau un camp de maci, atat de verde era sangele oglindit in iris. Respira greu... O alta gara...

Printre genele răsucite,
se ascund clipiri azvârlite.
Hai să păşim peste suflete-ofilite,
Dă-mi mâna şi ascunde-te
După sunete nedescifrate
De inimi albastre aruncate
           La gunoi...

Insistă-mi suspiciunea de fi rece în astă noapte,
și nu-ţi mai înfige tentaculele seci în perete
Murmură-ţi ale tale şoapte
Tremurătoare, păşeşte peste trepte.

Aşa suna scrisoarea lui. Pentru ca el nu era acolo... Pentru ca El nu mai exista. Nu mai exista niciun El cu care sa-si fumeze ea tigara-n tren. Nu mai era acel El cu care sa bea vodka si cofeina. Nu era acel El de care sa-si izbeasca genele si lacrimile si durerea.

El nu a existat niciodata. El era figura ce zbura pe leaganul de vant in plamanii ei despuiati. Dar leaganul nu-l lasa niciodata acolo.

Tu, fiinta de hartie

Straino, cand sanul ti l-ai smuls din mine
Ti-am vazut prima lacrima scrisa cu sange
Vreau sa te pierd in asternuturile-n dezordine
De unde izvorul toxic al diminetii
Peste umerii goi isi scurge
Albastrul temator al vietii...

Cu ochii cuprinsi de delir ruga-mi implori,
Ingenuncheata, cu primul fir de matase omori
Gandul ce mi se prelinge pe trup
In albastrul nebun, unde corzile se rup.

Noi nu stim ce inseamna sfarsit.
Traim ca sa murim.
In nisip iti pictez un rasarit infinit
Pentru ca apusul ne-nghite; ne otravim.

Iar azi e nimic.

Sătulă de cuvinte am crestat ţeasta minciunii. 

 Vocile au început să se scurgă,
 urlându-şi sunetele amorţite. 

 Culoarea lor,
 mi-a pictat interiorul.
 Azi a plouat cu note muzicale.
 Murmurul viorii a spulberat
 paravanul murdar al cuvintelor. 

Trenul a plecat,

smulgand o alta lacrima din gara.
 Tot ce a fost ieri
 a intrat
 în chenarul de azi. 

 Iar azi este nimic.

2:43

Am obosit să tot despic fraze-n cuvinte ca apoi să încep prin a traduce fiecare cuvânt al realităţii voastre într-un fragment al vieţii mele de până acum şi să-l încadrez într-o anumită categorie, pe care ulterior s-o uit undeva, în miezul firav al fiinţei mele naive şi nelucide.Sunt sătulă de remarci inutile pe care le face o voce ce nu se foloseşte de cuvinte, ci doar de sunete pe care le şuieră printre crăpăturile minţii mele.Vreau să opresc timpul în loc şi să cobor la prima staţie din acest autobuz prăfuit şi ruginit ce se numeşte continuitate.În fond, nu există nici o destinaţie, ea este doar în mintea noastră, o simplă iluzie de care sufletul nostru, ce încă tânjeşte inconştient după copilărie, se agăţă cu braţele-i firave, încolăcindu-şi trupul alcătuit din riduri, în jurul unei spirale ce nu ţine de realitate, dar nici de vis.O spirală ce este la limita dintre atunci şi acum, dintre prezent,trecut şi viitor.
      Am senzaţia că oasele mi se scufundă încet în azot şi le pot simţi descompunându-se pe suprafaţa plană a unui panou publicitar aflat în centrul de echilibru al fiinţei mele.Prin vene simt cum circulă nisipul.Totul se scurge din timp, din viaţă.Feţele minciunii îşi arată zâmbetele perfide de după paravanul unui mâine ce şi-a călcat în picioare inocenţa în noroi.Acum, ticăitul ceasului îşi spune cuvantul, iar ochii privesc prin nopţi fără de gene rutina zilei de mâine.
      În case, marionete îşi îngroapă adânc chipurile în palmele fără de sfârşit ale unei existenţe mizere, întrebându-se ce scenariu va mai născoci papuşarul lor.Adevărul stă întins pe străzi, pe treceri de pieton, în magazine şi chiar în parcuri, precum un gunoi ce nu mai este nevoit să-şi caute un adăpost pe harta mult prea încărcată a onestităţii.

Sin of the flower...

Ia spune-mi, ce să-ţi aduc? Ştiu că vrei ţigări, sunt convinsă. Acum plmânii tăi sunt oricum doar o umbră, aşa că îţi aduc Dunhill Black, preferatele tale. Tiramisu vrei? Îţi fac după reţeta nouă... Aduc sticla de Grand Marnier cu mine si zmeura sigur au acolo, in lumea ta. Cât tiramisu o să-ţi fac! Să-ţi aduc şi ceai verde cu cireşe? Cred că n-ai mai băut de mult ceva cald.
Orice vrei.
Găsesc un înger să-ţi dea un pacheţel de cafea decofeinizată şi mult zahăr.
Aşa cum îţi place.
Şi chiloţi.
Din aia cu carouri scoţiene...
Sau poate vrei cu urşi panda?
Şi dacă nu găsesc un înger, îţi trimit un drac, sper sa nu te superi, dar de ăştia am destui...
Ştiu că la înmormântare nu am venit. Tu mi-ai spus să mă duc să înot. Am înotat toată ziua în apa aproape îngheţată. Când am ieşit aveam pielea ca mici solzi alunecoşi de peşte.
(Tăcere)
Chiloţi de care vrei să-ţi iau?
Şi jeleuri... Shiiit, cât îţi mai plăceau.
Îţi iau cu gust de Cola?
Ţigări-ştiu...
Şi tiramisu ţi-am promis că-ţi fac.
Până te saturi...

Mai am și eu câteva săptămâni și vin. Deja mă dor toate alea. Azi iar am vomitat. Și mai nou a-nceput să-mi curgă ceva sânge din nas. (ciudat și asta).
Au început să-mi crape mâinile. Florile au început să se ofilească atunci când le strâng la piept...

În 5 săptămâni cred că vin personal să-ți aduc chiloții, țigările și jeleurile cu gust de Cola tăvălite în zahăr pudră.
Ai răbdare. Vrei să vin cu rochia neagră cu trenă?

Morning Blood

-Lasă uşa!
-Lasă-mă să plec!
-Nu, nu pleci nicăieri...
-Lasă-mă dom'le în pace!
-Calmează-te!
-Nu, nu mă calmez...
-Nu mă lasă aşa...
-Ai un bilet în bucătărie, citeşte-l şi lasă-mă!
-Nu, nu vreau să-l citesc, vreau să rămâi cu mine!
-Scumpule, nu mai stau cu tine, pur şi simplu m-am săturat.
-Eşti singura mea prietenă, nu pleca, te rog!
-Nu, nu sunt singura. Te urăsc!
-Mă doare.
-Nu mai are rost să îmi zâmbeşti
-Credeam că sunt totul pentru tine
-Nu, nu eşti şi nici nu ai fost.
-Dar eu mereu am încercat să-ţi ofer răsăritul
-Şi n-ai reuşit...
-Dar am încercat!
-Auzi, dute şi ia-ţi o sticla de vin şi relaxează-te...
-Dar nu vreau să se termine aşa!
-S-a terminat deja.
-Lasă-mă să dau timpul nostru inapoi, să răsucesc mecanismul asta dur.
-Fiecare pe drumul lui, nu există rezolvare.
-Nu mă face să-mi omor gândurile. Nu trebuie să cădem pradă mormântului de tăcere.
-Omoară-le! Omoară-mă şi pe mine odată cu ele. E prea mult!
-Dar nu mai urla...
(şi mai tare)-Urlu, fiindcă asta meriţi!
-Şi eu care mă gândeam că te iubesc...
-Mă iubeşti pe dracu. Tu niciodată nu m-ai înţeles.
-De ce faci asta acum?
-Ce fac?
-Asta...
-Nu pricep. Ce dracu vrei de la mine?
-De ce iti tai aripile?
-Ţi-am oferit tot ce am putut
-Nu! Cred că eu am oferit tot ce am putut.
-Taci!
-Iubito...
(Furioasă, respirând sacadat.) -Nu, eu nu sunt iubita ta.
-Priveşte-mă!
-Nu, sunt satulă să te privesc.
S-a încalţat, a trântit uşa şi a disparut în viscolul ninsorii. Pentru totdeauna.

El s-a dus in bucătărie. Intr-adevăr, biletul era acolo. Şi-a aruncat cămaşa pe el, şi-a luat chitara şi a plecat pe faleză.

S-a aşezat pe bancă şi a aprins o ţigară. Fumul ei rostogolindu-se in ninsoare violenta, zburând din vârf de aripă de vânt îl fascina. A început să cânte. Se va întoarce...

Şi el își ascundea tristețea sub o cămașă în carouri. Era actor. Însă piesa lui de teatru se apropia de sfârșit, parcă scenaristul vieții lui i-a introdus o secvență în care trebuia să înfrunte viața și să-și aștepte moartea. Cu nasul scurs. Ochii închiși. Şi riduri aplatizate pe frunte, dă din cap și acceptă. Avea broşa ei cu un chip delicat de alb gravat in albastru, ţigările in buzunarul paltonului şi fumul ei cu aromă lemnoasă în piept. Ţinea o umbrelă, ca acele milioane de molecule de apă să nu-i șteargă menirea. Era conștient de ce vroia să facă. Ştia că nu mai este iubit. Își dorea chiar și un copil. Dar viața i s-a scurs. parcă dintr-o dată una peste alta nu-și mai dorea nimic, decât liniște. În zăpada albă unde i-a văzut primul strop de sânge.