duminică, 29 septembrie 2013

00:00

Erau dimineţi limpezi de toamnă timpurie, când îşi simţea oasele trosnind lângă respiraţia ei. Îi simţea ochii încă întorşi spre sufletul în care se făcuse comod ca un sultan în haremul de sentimente dedicate lui. Simţea lumina rece, străpungând pătura de incertitudini, numai ca să se scurgă pe tălpile lor împletite. Îi auzea sufletul trezindu-se, îi vedea venele din ce mai albastre pulsând.

Îl ştia treaz deja, îi percepea umbra cuibărită în aşternut, îi auzea ochii traversând-o. 
Dar azi, vibraţiile care îi trezeau mintea erau tot mai departe. Deschise ochii, se împletici în apele goale ce-i împânzeau corpul. Din zare, se desprind norii ca o rană fragedă, dezvăluind dunga fumurie ce tăia cerul în două. Sub ochii ei, particulele se ciocneau nedumerite, din ce în ce mai furioase. Din oglindă o privesc circumspect undele aceleiaşi priviri sălbatice şi aceleaşi mâini osoase împrăştie moleculele în vidul alb. Se ascund sub pielea ei, îi imprimă fiecare combustie în os, îi scrijelesc toate clipele vărsate în vene. Din ce în ce mai albastre, pulsează. 

Se mai lăsă o dimineaţă peste locul nostru de întălnire, se mai vărsară picuri de ceai spre a se prelinge în umbra noastră matinală. Se aşterne întunericul peste steaua mea singuratică, se plimbă de mii de secunde prin ea, fără ca eu să-l observ sau să-l pot prinde, şi, uşor-uşor trece peste vocea ta şi mă acoperă şi pe mine.



duminică, 16 iunie 2013

The Architect of My Own Destruction.

02:57 O umbra luminoasa spinteca cerul. Intre asternuturile uscate de dor, telefonul suna.
Intermitent.
-Alo?
-Ma scuzati... dar... cumva...ati putea...? 
Somnoros, incearca sa inteleaga. Clipele se scurg, fac o pauza in vene. Nu-i spusese nimeni ca vocea ii suna mai senzuala in telefon. Simtea parca susurul ploii, tandru, in receptor. Auzea sunetul ceaiului varsat si clinchetul gingas al canii. Un latrat in miezul noptii, undeva in campul departarii. Si tacerea... tacerea intrebarii fara sfarsit. Se pierdea in vocea ragusita a acelui cumva... 
-Err... Da?
Auzi golul, fosnetul tacit si telefonul trantit. 
Cazu cu ochii in gol, cu inima-n tavan, urmarind sunetul pe care albastrul il face cand pluteste inspre negru, Dinspre bulevard auzea rumoarea orasului, viata palpitand de ei cu blugii rupti, de genunchi juliti si valize scrijelind asfaltul. Pe pereti se tesea o retea de particule - franturi de idei, cifre, frunze, miros de cafea si...
Astepta. Anticipa. Cu sufletul-cutie, ochii-ocean, mainile-arbore, suvitele-rau. 
Calcula pasii pana spre usa, calcula frecventa si intensitatea pocnetului tocurilor ei pe trepte. 
Astepta. Anticipa respiratia ei violenta pe umarul lui stang, inclinat. Ii simtea deja mainile topindu-si raceala pe corpul lui. Ii desena rasaritul pe frunte si completa valurile pana-n talpi. 
Astepta. Aburii soselei se ridicau deja, adormiti spre etajul lui. Stelele mureau incet in stropii dulci de roua. Telefonul nu mai suna. In usa nu mai ciocnea. Pasii nu mai veneau. Se stranse tot o pata cu ochii infipti in orbitele tavanului, adancit in sine. Simtea cum se surpa tot cum inauntru il roade, cum obrajii i se racesc, membrele ii intepenesc amortite iar respiratiile i se cufunda inapoi in arborii de unde-au venit. 
04:28