The Path to Decay

Strain de toti,
pe-al mortii drum
scrasnindu-si pasul merge-un trecator...
In bezna umeda de alb
stele se spulberau de pudra de magneziu;
Captiv-o tin lanturile,
incatusata de propriile-i pofte,
mai face-un pas spre abisul infinit.
Nestavilit, eternul ceas isi scurge
ca vraji din care mucegaiul plange
albele lacrimi.
Suava, in bataia crivatului
spatele-si indoaie
si cu ochii impanziti de gheata
razbeste inc-un pas in mare.
Divina, neinchipuit de alba,
un psalm de stihuri amare
implora cu disperare
ca voracitatea orelor grele s-o omoare.
De umeri, uscate maini de gheata
O trag si mai adanc spre groapa...
Dar ea inainteaza.
Pasul i-l impinge-napoi
Iar forta-si cere tributul,
Infrigurat este amurgul,
inspumat de gloria zorilor din noi.
Dar cum zapada-si mana infinita
tipatul ei crud prin valea nesfarsita

To be continued. Or maybe not...

Running out of me...

O  încăpere, nu foarte mare, cu două fotolii faţă în faţă şi o măsuţă uşor în lateral. Într-unul din fotolii, stă un bărbat cu o cămaşă simplă, gri şi o pereche de blugi închişi la culoare. Pe uşă intră o fată tânără cu o rochie roşie din catifea, cu guler croşetat. A luat loc încet în celălalt fotoliu şi s-a aşezat picior peste picior.

-Bună ziua...

-Da... Bună ziua. (pauză de câteva secunde, în care cei doi s emăsoară din priviri) Ştiţi de ce am venit la dumneavoastră?

-N-ai vrea să ne tutuim?

-Habarn-aveţi...

-Într-adevar, sunt multe motive pentru care ai fi putut aici.

-Ei vor să mă oprească; dar eu nu pot fi oprită. Nu am venit aici să mă opriţi. Am venit să îi explic cuiva; mi-ar părea rău pentru părinţi să plec fără nicio explicaţie. Ei oricum n-ar înţelege niciodată...

-Adică?

-Adică nu ar înţelege. Aş fi ipocrită să spun că sunt părinţii mei. Mai mult de faptul că mi-au dat un nume şi m-au ţinut în casa lor nu au făcut. Nu ştiu nimic depsre mine. Dar nu-i pot învinui...

-Cu toate astea nu-i consideri părinţii tăi?

-Nu... Am avut ce mi-a trebuit. Mi-au dat ce puteau. Dar sunt lucruri pe care nu le voi putea spune vreodata. Au fost mai mult ca nişte vecini.

-De ce ai venit aici atunci?

-Am venit... Poate că idea asta de a vorbi m-a captivat. Probabil că am venit la confesiune. N-am mai fost de mulţi ani pe la o biserică... Dar nu vă faceţi iluzii că mă veţi opri. Sunt furtuna ce s-a stârnit pe o mare rece, înaintea unei ploi fierbinţi... Am venit să faceţi un raport, că sunt nebună, că sunt orice, numai să le poate explica lor ceva. Nu pot să ma gandesc ca vor ramane toti masca cand vor vedea ca am murit... Sau poate se asteapta...

-Vrei un raport? Atat?

-Da... Vreau un raport.

-Esti sigura?

-Da, altfel de ce as fi aici?... Vreau un raport...

(Urmeaza un moment de tacere. Ea se apleaca in fata.)

-Nu ar trebui sa puneti intrebarile?

-Care intrebari, Dana?

-Intrebarile dumneavoastra, de psihoterapeut...

-Mmm... Nu cred ca e nevoie. Ai venit sa-mi spui ce crezi tu ca e de spus.

-Nu stiu... Am avut multa treaba zilele astea.

-Te pregatesti?

-Intr-un fel... Vreau sa-mi termin schitele. Stiti, am impresia ca varsta, anii, timpul chiar ne apasa tot mai greu pe umeri. Pentru ca de fiecare data spun ca o sa am timp 'mai incolo', ba chiar si altii ma pun sa aman procese ce-mi sunt necesare. Cand aveam 10 ani, as fi dat orice sa am 14, la 14 doream 18, am ajuns sa am 18 si asteptam deja plictisita sa vina 20... Acum am 20 si o clipa n-as vrea sa ma-ntorc. Eu vreau sa ma apropii cat mai mult de sfarsit, de neant. Vreau ca ploaia sa stinga valurile mele si sa ma adoarma, sa ma inece in apa ei de cristal si sa-mi congeleze suflarea intr-un val. Dar ma intreb ce se intampla cu oamenii dupa ce mor... Adica, ne asteapta nimicul? Sau exista un Dumnezeu, sa ne salveze daca l-am slujit si sa ne pedepseasca daca l-am desconsiderat? In primul rand, eu nu cred. Va zic, ca n-am venit aici sa ma convingeti, sa faceti vreun miracol si sa ma razgandesc. Am venit... nu stiu de ce am venit. Ca sa para ca ma stradui, ca parintii sa inteleaga ca n-am avut de ales; ca e o forta mai mare decat mine care se joaca cu corzi si, si, si... si vrea sa ma atraga tot mai adanc in prapastie. Ba nu, forta asta sunt eu, forta cu care chem valul ce ma va rasturna pe vecie... Dar cum spuneam... Eu nu inteleg un lucru, poate dumneavoastra stiti, stati mai bine cu logica decat mine...

-Ce nelamurire ai?

-Nu inteleg de unde nevoia de a avea un asa zis 'Dumnezeu'. Nu-i vad sensul, nu exista dovezi clare ca ar exista, nici macar atat. Si apoi sa presupunem ca acest Zeu exista... De ce sa-l iubim? Aceasta fiinta lasa boala, razboiul, ura, si, si toate astea sa desparta oamenii, sa destrame Edenul pe care, sa zicem, el l-a creat, nu vad de ce ar merita slava cuiva. De ce sa-si distruga propria creatie? Pentru ca daca chiar ar fi aceste Zeu, un zeu demn de preamarirea oamenilor, acesta ar putea sa opreasca tot, in loc sa ne lase sa ne omorim singuri... Ce ziceti?

-            , aceasta problema nu sunt in masura sa ti-o lamuresc...

-Mda, bineinteles... Dar... va e teama ca ar putea exista o forta, ceva...? Nu mai vreau sa dau inapoi. De fapt, si daca as fi condamnata la un calvar vesnic... as accepta, pentru ca a devenit insuportabil. Ma simt goala si in jurul meu leviteaza, ca intr-o sfera de fum gros, raze de ura, dezgust si razvratire impotriva... impotriva unei stari de amorteala, de nu-mi simt nici gandurile pe care le-am pierdut in lungul razboi cu viata. Am fost infranta. Steagul meu a fost spulberat de prea multe vartejuri si furtuni. Iar cosmarurile mele au devenit doar niste sageti aprinse ce ard infipte in creierul meu... M-am pierdut intr-o perdea de temeri iluzorii, unde sufletul spalat si intubat isi vede sangele transformat intr-o ploaie fierbinte, aproape ireala. Vocile s-au transformat, placative, intr-o lume lipsita de suflete, nesavarsita prin instrumente reci; in jurul meu a mai ramas doar albul iernii, sa ma-nvaluie in genuina nastere a unui abator chirurgic plin de urlete. Radiant, fara viitor, ma ascund dupa o placa, caci eu nu mai pot zice. Amorteala asta sacra, sfanta, divina parca mi-a impanzit fata, si-mi vad degetele desscompunandu-se, rozandu-se in fata mea, imi vad pielea erodanda dezvaluind ciolanele-mi albe, macinate de ura si vrajba... E o splendida, apocaliptica imagine... Astept sa ma contopesc... Stiti ce mi-ar placea?

-Ce anume?

-Sa devin marea... Sa simt fiecare picatura de ploaie izbindu-se in mine, penetrandu-ma cu acul ei ucigas, inecat in otrava pe care am dorit-o, pe care am fost tentata sa o sorb... As vrea sa am o moarte dureroasa...

-De ce? Poate ca ai avut deja prea multa durere...

-Nu. Niciodata nu am avut prea multa durere. Nu plec pentru ca nu rezist durerii, plec pentru ca nu am motiv sa traiesc.

-Dar nu te-ai gandit ca ai putea gasi o raza de lumina in altceva, poate in altcineva...

-Am îngropat cel mai aprig secret al meu, l-am scufundat în mansarda pe care am încuiat-o singură. Îmi... îmi doream să uit, atât de mult, atât de arzândă era dorinţa ea că acum nici chipul acela nu-mi mai spune ceva. M-am bântuit cu fantome fatidice, inexistente... Mi-e frică. Dar nu mai ştiu de ce. Mă arde o groază şi compensez lipsa dimineţilor cu gândul morţii. Mi-a devenit atât de necesar. Mi-am şi imaginat cum va fi.

-Şi cum va fi?
-Dureroasă, v-am spus. Am câteva scenarii în minte.

-Şi vrei să mi le împărtăşeşti?

-Încă nu m-am decis... (Linişte. Aşteptare. Durere.) Mă pierd într-o spirală de culori reci. De la un timp, aerul pare greu, bolta ca de plumb mi se izbeşte de creştet şi mă simt... Nu mă simt. Ce naiba să simt?

-Să înţeleg că e un sentiment de goliciune?

-Ce goliciune? Mă sfâşii, mă sfărâm, mă rup... Mă destram. Zadarnic şterge vremea a gândurilor urme! Încă îi mai aud cuvintele zbătndu-mi-se-n minte. Paşii mi se pierd în zăpada dură, ceţoasă... Am devenit doar un actor într-o scenă asupra căreia nu mai deţin controlul. Respiraţia sacadată şi ochii îngheţaţi/paralizaţi într-un izvor de lacrimi îmi sunt impuse de o forţă mai puternică decât fluviul ce se zbate în mine ca o cascadă spiralată. Nici nu mai pot să picur din ochii mei cristal. Parcă regizorul a spus Stop cadru! şi acum aştept cortina să cadă. De data asta, pentru totdeauna. Un pas şi-o piruetă, apoi urmează asul înapoi şi-o săritură. Dar când valsezi singur, cine să te prindă?

(Urmează tăcere. Ea se uită încurcată în jur şi se înveleşte în eşarfa ei.)

-Puteti să-mi daţi puţină apă?

-Desigur...

(El îi toarnă apă în pahar. Ea bea tăcută. Liniştită închide ochii şi oftează.)

*Final*
Listening to Nightwish - Sleeping Sun
                   Gorgoroth - Incipit Satan
                   Behemoth - At the right hand ov God
                   Snow Patrol - Open your eyes
                   Elfen Lied - Lilium
                   Hatsune Miku - Can't I even dream?
Mood : depressive
Drinking : Sencha Tea and Hot Chocolate
Eating : Ibuprofen

Final de epoca

Ce se intampla cu visele copiilor morti?
Pentru ca oricat ar fi de volatile si ordinare, vise am si eu... sau poate sunt numai visele mastii mele pentru ca eu... eu nu mai exist. Am trecut intr-o nefiinta, unde nimic nu-mi tulbura tacerea, iar jocul mastilor mele, contopite intr-un corp banal, urat, hidos, grotesc, controleaza lumea cu degetele lui marunte. Unde sunt eu?
Si totusi...Unde se duc visele copiilor morti?
Oare treaba asta, numita generic viata, ce ne chinuie intr-o neostenita ameteala, intr-un vertigo mortal, ce ne strapunge maruntaiele cu tocul cui al spinilor ei, permite un ragaz visului ? Altadata dispretuit, acum de sila ma cuprinde groaza de dinaintea capitularii, groaza de nimic. La eternul paradox al trairii, se mai adauga o rotita menita sa puna mecanismul in miscare.
Blaga ne invata, evocand mitul poemelor lui, ca fiecare lucru isi are originea tocmai in opusul aparentei lui. Dar aici nu mai e o corola de minuni, aceasta a ars de mult, aici e destructie infloritoare, din care neantul isi scurge mrejele peste noi... sau poate doar peste mine.

"- Eu am incetat sa exist de cateva saptamani. Daca ma cauti pe MINE, nu ma vei putea gasi... Niciodata.
 - Dar ce voi gasi ?
 - Vei gasi o fantasma goala, fara esenta, care se ascunde dupa false obsesii si masti ale faditatii ei..."

" -De unde stii ca tot ce ti-am zis pana acum nu a fost parte din masca?
  - Nu stiu.
  - Nu-mi zice ca viata e numai masti. Aia e viata TA.
  - Poate nici nu mai aud ce spui. Poate nici nu mai vad..."