Cafe Anglais

sau povestea amanţilor la trombon.

Încă este dimineaţă
când orologiul cafenelei bate
cinsprezece şi un sfert
El e artistul zilei moarte
Şi din zâmbete pictează un muzeu.
Avea o piatră,
21 grame avea
şi peste tot el o căra...
A dus-o-n parc
la o ţigară
dar cafeneaua, atât de-mbietoare
`l ademenea
la o cafea cu whisky
de pe strada Cuvântului.
Aşa că după el
piatra îşi plimba
simţind-o cum,
în el,
ea se zbuciuma.
Închise ochii, piatra îi zbură
şi se pierdu îi mireasma
tinerei lolite.
Privindu-l pe sub gene,
ea îi sugera
cu ochii ei -viorele-
un vis de catifea.
Învăluită-n şarmul ei,
plutea, dar
nu zbura
şi pe sub buzele... alene
-şi strecura caninii albi
ca de strigoi.
Şi gâtul lebădă îi tremura
sub acele lui de priviri
Simţea cum blând o dezbrăca
neruşinat, el o privea
cum inocenta, se ascunde
sub o pulbere de nea.
Oh, blond copil
cum cazi tu pradă
flămândei mâni de poet.

Caninul

De pe frontul albastru îi scriu...
El e plecat la război,
iar ea,
Ea coase scrisori de pomul tinereţii lor
cu aţă de ghimbir.
El a plecat de mult la război,
dar Ea,
Ea poate încă îi mai scrie
tăcută la maşina ei de scris scrisorile-ambalate
cu maşina de închis.
Iar el pe front îi scrie
cu glonţul puştii lui marcat
Scrisoarea.
Dar ea n-o va citi
nici măcar maşina de citit
n o va desluşi
de sângele mânjit.
El e pe front...
Ea stă acasă şi aşteaptă.
Dar ştiu că nu se vor găsi...
maşina ei de scris o-nşală,
mână-n mână cu maşina de citit.
Şi el e mort,
de mult, de mult...
Şi ea ?
Ea îşi sfărâmă-n piept caninul
ce-a rămas din el.

Razboi crepuscular

Ea închide ceasul. Este 21 aprilie 1963... Ea se descalţă şi începe să arunce cu pietricele. Marea se zbuciumă, vaporizându-se sub linia orizontului, izvorând cu iz de dorinţă dintr-o rază scăpărată în străfund de-albastru. Culoarea violacee a buzelor de soare se răsfrânge ca o crudă rememorare a zilei ce devine ieri. Până la asfinţit, se mai auzea doar ecoul voalului mării purtat prin ani de suferinţe, îngânat de vocea unei inimii descleştate într-un circuit de umbre. Acum, ea se aşază pe jos, scrutând zarea cu ochii ei aproape cenuşii. Cât am privit amurgul, cufundată într-o dâră de nisip, aşezat pe pietricele, mi-am amintit. Totul devenise atât de confuz! Scrisoarea lui, notificarea, urletele, plânsetele, durerea inimaginabilă a începerii procesului de putrezire, toate se azvârliseră peste mine... Dar din toate, am desprins promisiunea, făcută printre pensule murdare şi plumburiu uleios picurat pe jos.

Rămâne tăcută pentru câteva momente. În scena intră Gertrude, strigând-o.

- Fried, Fried... Friederike! Ce ai păţit?

Friederike mai aruncă o piatră în apă.

- Fried, eşti bine?

După ce nu i se răspunse nici la a doua încercare, realiză că venise clipa.

- Ai primit?

- Da.

- Cât mai ai?

- O lună jumate, fix cât să termin 'liceul' ...

- Fried...

- E în regulă.

- O să te găsesc.

- Nu, te rog nici să nu mă cauţi.

- Ce se întâmplă?

- Nimic.

- Ce îţi fac? Scrie asta, nu?

Ea revine la starea intangibilă, aruncând mecanic câte o piatră în apă.

Never let me go.

Cămaşa ei se scurse lin pe jos

-O pată de piersic catifelat...

În abur,

'Şi bea cafeaua lungă

Sorbind, cu ochii albi ca noaptea.

Pe pieptul ei,

eu desenez

un lac de vise -răsărit de soare;

o carte şi-un poem de noapte

o seară şi-un roman însângerat.

Iubito,

pe pieptu-ţi fraged

Ţi-am scris cu sânge

un război.

Cu mâinile-i frivole de plutoniu

Mă strânge-n palme;

Eu o strâng la piept.

Şi calde, labele picioarelor

Mângâie-o clapă

de pe-un pian

Nevăzut, cântec de drag

În sânii ei eu mă contrag

Scrisoare la maşina de cusut,

cârpit organul mi se zbuciumă

-Inimă- iubito

Eu te chem.

Master.

Când a deschis ochii, îşi ştia trupul ca o rană, în care tumultos se-nvolbura veninul. Vederea înceţoşată, dublată de conturul imaginar al unor pâlpâiri îi era atât de familiară, şi totuşi părea străină. Era pe un pat de spital, cu perfuzii, acoperită de o pătura subţire prin care simţea fiecare briză pătrunsă prin crăpăturile geamului izbindu-se de cutia toracică, acum goală, umplând-o c-un sec suflu de trăire. Inima îi tremura, îngrozită, sub fiecare impuls al branulei... Se ştia putredă, moartă.

Acesta nu e un raport, nici măcar un roman. Este o viaţă.

Mă numesc Friederike şi am două zeci şi cinci de ani. Viaţa mea s-a terminat. Sunt doar o reflecţie; îmi privesc fiecare respiraţie din spatele unei uşi de sticlă, care a devenit un ecran. Dar am ştiut mereu. Noi nu ar fi trebuit să simţim. Noi nu ar fi trebuit să prindem vârsta asta. Noi nu ar fi trebuit să supravieţuim. M-am născut în lagărul de la Auschwitz, în toamna lui 1944. Şi am trăit. Cu fiecare suflu lipit de esofag, cu fiecare privire aruncată în fundul ochilor. Am mers la un centru. Nu că aş fi singura. În toată ţara, suntem mii...

Când m-am trezit, îmi simţeam oasele sfărâmate sub forţa unei dorinţe mai aprige ca moartea. Este al treilea experiment pe care-l fac. Îmi simt sfârsitul... De asta îţi scriu.

Mai ţii minte cum a început? Era o zi ploioasă la Gottfried, institul unde am trăit mai toată viaţa mea... Nu ne era permis să ne vătămăm sănătatea. Iar crudul adevăr ne era încă prea străin pe-atunci. Şi l-am văzut...

El păşea încet prin curte, cu o chitară în spate. Ea stătea pe o bancă... Pentru o fracţiune de secundă s-au privit. Apoi ea s-a întors la cartea ei, iar el s-a aşezat pe altă bancă şi a început să cânte ceva foarte vag... Părea un cântec popular.

De atunci, vieţile noastre s-au schimbat. E incredibil cum micile evenimente efemere pot schimba cursul unei istorii,în cazul meu, a unei poveşti de cruzime ce nu şi-a atins niciodată apogeul, ci doar m-a pălit cu flacăra ei rece.

Pe bancă vin Gertrude şi Adelheit, aşezându-se lângă ea.

-Carl, o să distrugi chitara aia.

El pufăi, ignorând remarca ironică a fetei.

-Ce? Ţi-a mâncat pisica limba?

-Chiar aşa... Cică un elev din anul 7 a primit deja notificare.

-Tu eşti, nu?

El cânta mai departe, fără să plece urechea la dialogul celor două fete.

-Ce ipocrit.

-Trud, poate e prins de melodie.

-Care melodie? Tot ce reuşeşte este să scoată un zgomot infernal.

Următoarele vorbe mi s-au stins din mintea-mi fragilă. Memoria-mi joacă feste în ultimul timp...

Ea se apropie de el.

-Carl!

Niciun raspuns.

-Carl! Carl!

-(Urlând nervos) Lasă-mă naibii în pace!

-Voiam doar să-ţi spun că îmi place cântecul.

-Şi?

-E din folclor?

-Nu. E scris de mine.

-Compui?

-Uite că da.

Ea s-a întors, cu capul plecat.  El şi-a proptit chitara de bancă şi a mers după ea, cu paşi mari, repeziţi.

-Friederike, îmi pare rău. N-ar fi trebuit să mă răstesc la tine.

-Nu-i nimic. Înteleg...

Oare chiar înţelegeam? Chiar şi acum, când scurta mea viaţă a ars filamentul de pulbere din care a fost fabricată, încă stau şi mă gândesc. Am înţeles eu vreodată? Am înţeles eu ceva din viaţa mea? Nu cred. Am vrut timp. Dar viaţa mea şi a celor ca mine nu merită timp, nu are nevoie de timp. Mi-am trăit ultimii cinci ani hrănindu-mă din amintirea precedenţilor cinci. Am retrăit acelaşi taifun de groază, tristeţe, urlete, durere... şi undeva, am retrăit şi pasiunea; speranţa că se va termina. Cum e să ai de la început tragicul presentiment al morţii? Nu-mi dau seama. Viaţa mea mi-a părut aproape normală...

Va urma...

O ultima gara...

Compartiment. Gol. Fereastra. CFR.
Printre genele rasucite,
se ascund clipiri azvarlite.
Prin pupila dilatata, lumina ii injunghie retina, scrasnindu-mi cu vocea ei transparenta. Se simte in sfarsit atat de reala, incat crede ca viseaza. Trenul goneste spre o destinatie prea insignifianta pentru panza de sinapse. Acea senzatie se intorsese. Buzele-i inghetasera intr-o dulce amorteala, o mortala ameteala o apuca de gene si o arunca in vartejul propriei fiinte. Nu mai era detasata. Acum sufletul i se aplatizase si i se lipise de cutia toracica, ca un strat de pleura, desprinzandu-se in zborul fraged al fiecarei respiratii. Cu ochii manjiti de sangele unei deschideri de aripa, ascutit - se-asterne peste nori, voalul matasii unei flori.
Aceeasi gara. Inchide ochii iarasi...
 Peronul 8... El o asteapta.
Acceleratul spre Iasi...
O floare cade secerata.
Scrisoarea patata de lacrimile inrosite de cupru o tine in palmile reci; cenusa i-o simte scurgandu-se intre doua poteci. Haraitul trenului goneste spre o alta lume. Nu-i trebuie bilet de-ntors, pentru ca acolo va ramane. Penultima oprire. Se aud pasii goi ai lumii, usa compartimentului se deschide.
-Te-am asteptat.
El nu-i raspunse.
-De ce ai venit?
El nici nu o privi.
-Credeam...
El se aseza.
-E... ultimul drum, nu?
In minte, stie raspunsul.
-Unde mergem?
-Acasa...
El se apleca spre ea si ii lua mainile. I le stranse usor intre ale lui. O simtea rece si firava, desirata ca un fir de matase descusut in circuitul unei dimineti. Ea se uita fix in ochii lui, cu pupilele dilatate, ingrozite parca de capitularea ce o astepta. Si-a trantit capul in poala lui, rapid si violent, insa atat de neasteptat, incat parea aproape tandru si nespus de inocent. A tras in jos geamul si a aprins o tigara. Vedea garile altor inimi, inchise c-o frunza de primavara. Ochii ei erau un camp de maci, atat de verde era sangele oglindit in iris. Respira greu... O alta gara...

Printre genele răsucite,
se ascund clipiri azvârlite.
Hai să păşim peste suflete-ofilite,
Dă-mi mâna şi ascunde-te
După sunete nedescifrate
De inimi albastre aruncate
           La gunoi...

Insistă-mi suspiciunea de fi rece în astă noapte,
și nu-ţi mai înfige tentaculele seci în perete
Murmură-ţi ale tale şoapte
Tremurătoare, păşeşte peste trepte.

Aşa suna scrisoarea lui. Pentru ca el nu era acolo... Pentru ca El nu mai exista. Nu mai exista niciun El cu care sa-si fumeze ea tigara-n tren. Nu mai era acel El cu care sa bea vodka si cofeina. Nu era acel El de care sa-si izbeasca genele si lacrimile si durerea.

El nu a existat niciodata. El era figura ce zbura pe leaganul de vant in plamanii ei despuiati. Dar leaganul nu-l lasa niciodata acolo.

Tu, fiinta de hartie

Straino, cand sanul ti l-ai smuls din mine
Ti-am vazut prima lacrima scrisa cu sange
Vreau sa te pierd in asternuturile-n dezordine
De unde izvorul toxic al diminetii
Peste umerii goi isi scurge
Albastrul temator al vietii...

Cu ochii cuprinsi de delir ruga-mi implori,
Ingenuncheata, cu primul fir de matase omori
Gandul ce mi se prelinge pe trup
In albastrul nebun, unde corzile se rup.

Noi nu stim ce inseamna sfarsit.
Traim ca sa murim.
In nisip iti pictez un rasarit infinit
Pentru ca apusul ne-nghite; ne otravim.

Iar azi e nimic.

Sătulă de cuvinte am crestat ţeasta minciunii. 

 Vocile au început să se scurgă,
 urlându-şi sunetele amorţite. 

 Culoarea lor,
 mi-a pictat interiorul.
 Azi a plouat cu note muzicale.
 Murmurul viorii a spulberat
 paravanul murdar al cuvintelor. 

Trenul a plecat,

smulgand o alta lacrima din gara.
 Tot ce a fost ieri
 a intrat
 în chenarul de azi. 

 Iar azi este nimic.

2:43

Am obosit să tot despic fraze-n cuvinte ca apoi să încep prin a traduce fiecare cuvânt al realităţii voastre într-un fragment al vieţii mele de până acum şi să-l încadrez într-o anumită categorie, pe care ulterior s-o uit undeva, în miezul firav al fiinţei mele naive şi nelucide.Sunt sătulă de remarci inutile pe care le face o voce ce nu se foloseşte de cuvinte, ci doar de sunete pe care le şuieră printre crăpăturile minţii mele.Vreau să opresc timpul în loc şi să cobor la prima staţie din acest autobuz prăfuit şi ruginit ce se numeşte continuitate.În fond, nu există nici o destinaţie, ea este doar în mintea noastră, o simplă iluzie de care sufletul nostru, ce încă tânjeşte inconştient după copilărie, se agăţă cu braţele-i firave, încolăcindu-şi trupul alcătuit din riduri, în jurul unei spirale ce nu ţine de realitate, dar nici de vis.O spirală ce este la limita dintre atunci şi acum, dintre prezent,trecut şi viitor.
      Am senzaţia că oasele mi se scufundă încet în azot şi le pot simţi descompunându-se pe suprafaţa plană a unui panou publicitar aflat în centrul de echilibru al fiinţei mele.Prin vene simt cum circulă nisipul.Totul se scurge din timp, din viaţă.Feţele minciunii îşi arată zâmbetele perfide de după paravanul unui mâine ce şi-a călcat în picioare inocenţa în noroi.Acum, ticăitul ceasului îşi spune cuvantul, iar ochii privesc prin nopţi fără de gene rutina zilei de mâine.
      În case, marionete îşi îngroapă adânc chipurile în palmele fără de sfârşit ale unei existenţe mizere, întrebându-se ce scenariu va mai născoci papuşarul lor.Adevărul stă întins pe străzi, pe treceri de pieton, în magazine şi chiar în parcuri, precum un gunoi ce nu mai este nevoit să-şi caute un adăpost pe harta mult prea încărcată a onestităţii.

Sin of the flower...

Ia spune-mi, ce să-ţi aduc? Ştiu că vrei ţigări, sunt convinsă. Acum plmânii tăi sunt oricum doar o umbră, aşa că îţi aduc Dunhill Black, preferatele tale. Tiramisu vrei? Îţi fac după reţeta nouă... Aduc sticla de Grand Marnier cu mine si zmeura sigur au acolo, in lumea ta. Cât tiramisu o să-ţi fac! Să-ţi aduc şi ceai verde cu cireşe? Cred că n-ai mai băut de mult ceva cald.
Orice vrei.
Găsesc un înger să-ţi dea un pacheţel de cafea decofeinizată şi mult zahăr.
Aşa cum îţi place.
Şi chiloţi.
Din aia cu carouri scoţiene...
Sau poate vrei cu urşi panda?
Şi dacă nu găsesc un înger, îţi trimit un drac, sper sa nu te superi, dar de ăştia am destui...
Ştiu că la înmormântare nu am venit. Tu mi-ai spus să mă duc să înot. Am înotat toată ziua în apa aproape îngheţată. Când am ieşit aveam pielea ca mici solzi alunecoşi de peşte.
(Tăcere)
Chiloţi de care vrei să-ţi iau?
Şi jeleuri... Shiiit, cât îţi mai plăceau.
Îţi iau cu gust de Cola?
Ţigări-ştiu...
Şi tiramisu ţi-am promis că-ţi fac.
Până te saturi...

Mai am și eu câteva săptămâni și vin. Deja mă dor toate alea. Azi iar am vomitat. Și mai nou a-nceput să-mi curgă ceva sânge din nas. (ciudat și asta).
Au început să-mi crape mâinile. Florile au început să se ofilească atunci când le strâng la piept...

În 5 săptămâni cred că vin personal să-ți aduc chiloții, țigările și jeleurile cu gust de Cola tăvălite în zahăr pudră.
Ai răbdare. Vrei să vin cu rochia neagră cu trenă?

Morning Blood

-Lasă uşa!
-Lasă-mă să plec!
-Nu, nu pleci nicăieri...
-Lasă-mă dom'le în pace!
-Calmează-te!
-Nu, nu mă calmez...
-Nu mă lasă aşa...
-Ai un bilet în bucătărie, citeşte-l şi lasă-mă!
-Nu, nu vreau să-l citesc, vreau să rămâi cu mine!
-Scumpule, nu mai stau cu tine, pur şi simplu m-am săturat.
-Eşti singura mea prietenă, nu pleca, te rog!
-Nu, nu sunt singura. Te urăsc!
-Mă doare.
-Nu mai are rost să îmi zâmbeşti
-Credeam că sunt totul pentru tine
-Nu, nu eşti şi nici nu ai fost.
-Dar eu mereu am încercat să-ţi ofer răsăritul
-Şi n-ai reuşit...
-Dar am încercat!
-Auzi, dute şi ia-ţi o sticla de vin şi relaxează-te...
-Dar nu vreau să se termine aşa!
-S-a terminat deja.
-Lasă-mă să dau timpul nostru inapoi, să răsucesc mecanismul asta dur.
-Fiecare pe drumul lui, nu există rezolvare.
-Nu mă face să-mi omor gândurile. Nu trebuie să cădem pradă mormântului de tăcere.
-Omoară-le! Omoară-mă şi pe mine odată cu ele. E prea mult!
-Dar nu mai urla...
(şi mai tare)-Urlu, fiindcă asta meriţi!
-Şi eu care mă gândeam că te iubesc...
-Mă iubeşti pe dracu. Tu niciodată nu m-ai înţeles.
-De ce faci asta acum?
-Ce fac?
-Asta...
-Nu pricep. Ce dracu vrei de la mine?
-De ce iti tai aripile?
-Ţi-am oferit tot ce am putut
-Nu! Cred că eu am oferit tot ce am putut.
-Taci!
-Iubito...
(Furioasă, respirând sacadat.) -Nu, eu nu sunt iubita ta.
-Priveşte-mă!
-Nu, sunt satulă să te privesc.
S-a încalţat, a trântit uşa şi a disparut în viscolul ninsorii. Pentru totdeauna.

El s-a dus in bucătărie. Intr-adevăr, biletul era acolo. Şi-a aruncat cămaşa pe el, şi-a luat chitara şi a plecat pe faleză.

S-a aşezat pe bancă şi a aprins o ţigară. Fumul ei rostogolindu-se in ninsoare violenta, zburând din vârf de aripă de vânt îl fascina. A început să cânte. Se va întoarce...

Şi el își ascundea tristețea sub o cămașă în carouri. Era actor. Însă piesa lui de teatru se apropia de sfârșit, parcă scenaristul vieții lui i-a introdus o secvență în care trebuia să înfrunte viața și să-și aștepte moartea. Cu nasul scurs. Ochii închiși. Şi riduri aplatizate pe frunte, dă din cap și acceptă. Avea broşa ei cu un chip delicat de alb gravat in albastru, ţigările in buzunarul paltonului şi fumul ei cu aromă lemnoasă în piept. Ţinea o umbrelă, ca acele milioane de molecule de apă să nu-i șteargă menirea. Era conștient de ce vroia să facă. Ştia că nu mai este iubit. Își dorea chiar și un copil. Dar viața i s-a scurs. parcă dintr-o dată una peste alta nu-și mai dorea nimic, decât liniște. În zăpada albă unde i-a văzut primul strop de sânge.