What if the storm ends?

Treptat ma vindec. Privesc luna cu haloul ei imens de vise absorbite in atmosfera.
Candva poate imi voi reveni din aceasta reverie. Vad iar goliciunea viciilor mele, vad iar ca ancora e tot acolo jos, pe fundul fiintei mele, chiar daca nivelul suferintei a crescut. Imi dau seama ca sunt legata de parama numita sentiment, si ca orice gand, orice idee nu se poate dovedi suficient de buna sau eficienta pentru a taia legaturile 

Treptat, isi pierde importanta, isi pierde sensul, ma pierde si pe mine. Poate ca ma tem de a ma trezi in afara furtunii mele, pentru ca oricat ar incerca sa ma ucida, aici ma regasesc, aici am poposit atat de mult cat sa ii prevad fiecare noua ramificatie, cat sa stiu ca oriunde m-ar purta, nu-si va pierde valentele sacre. Nu e altceva decat o imersiune intr-o sfera noua, atemporala, caci ce sens ar mai avea timpul cand oricum esti prins intre prea multe batai de ceas. 

Treptat, ultima himera pe care mi-am ingaduit-o pare a scapa. Ma simt imbatranita de eforturile pe care totusi le-am facut chiar cu riscul de a se distruge de tot. Miracolele ce candva erau dese si aproape habituale, acum nu mai au loc. Acum griul se intinde peste tot, apatia si dezndejdea facandu-si incet dar sigur un culcus in mine.

Acum m-am intors iar in acel loc. M-am ingropat iar sub teancuri de carti, sub idei si teorii, sub tot, mai putin sentimente. Orele de somn s-au redus iar, si iar. Trasaturile mi s-au ascutit, ochii au capatat o lucire lugubra, lipsita de pasiune, plini de amar.

Un singur sentiment a ramas. Acela care naste si omoara tot. Acela care imi naste sperante si-mi omoara teama. Daca ar putea el sa-mi omoare si suferinta… Acea suferinta pricinuita de lipsa de intelegere. De teama. Si nu de teama mea, caci teama mea dispare in mijlocul fiintei. De teama lor. Teama ca nu fac decat sa ma imping in abruptul timpului.

Dar durerea ce o duc constient e controlata. E utila, fecunda. E pura. 

Treptat, incep sa-mi desfac iar ranile. 

Listening to: Woods of Ypres 

                      The Last Days

                      Snow Patrol

                      All the Cold

                      Photophobia

Reading: Chimie organica - C. Nenitescu

Iţi mai aduci aminte plaja?

Îmbrăţişam fantoma. Fantoma lui. Fantoma mea. Iluzia căldurii unui corp răcit de prea mult timp, cu sângele odată clocotit, acum oprit în vene, ca şi cum ceasornicul ar fi inchis pleoapele peste bătăi. Timpul m-a îmbătrânit. M-a sălbăticit. Mă ascund în umbrele matinale ale impulsului. Gheaţa scârţâie sub mine. Se frământă, se zbate, aproape rupând chingile ce-o constrâng. Particulele difuze par să piară încet sub ochii noştri. Erată: sub ochii mei.
Începutul - stăteam lângă noi, lângă cadavrul a cea ce am fost. Cuvintele se derulau tăcute între noi, croindu-şi drumul prin cortina grea a depărtării. Te căutam, te ştiam lângă mine, dar realitatea mă izbea. Ai plecat de mult.
Îţi mai aduci aminte... ? Plaja...

Iar ziua aceea era inexistentă încă dinainte de a se naşte. Era durerea aşteptării clipelor ce nu vor mai veni, dar de care avea atâta nevoie. Aerul greu se răsucea în jurul ei, în rotocoale imense de fum, depănând amintiri, deşirându-i gândurile.

Acoperită cu cioburi amare

Pe care nu puteam merge desculţi?

Îmi scot ghetele ştiind că zimţii cristalului îmi vor frânge picioarele, ştiind că ultimul drum e cel spre veşnicie. Şi că întotdeauna e prea grăbit să mă cuprindă cu fiarele lui, cu groaza tacită a infinitului... M-am prăbuşit. Un fel de amorţeală dulceagă mi-a cuprins picioarele, încătuşându-le în propria lor slăbiciune. Şi am simţit. Am simţit vidul cum s-a spart de oasele mele, lăsând lacrimile să se scurgă pe sloiurile crăpate. 

Felul în care

Te uitai la mare

Aerul rarefiat parcă îngheţa în plămânii săi, strangulând speranţele. Aripile negre ale norilor se coborau să-l învelească în doliul lor, un văl de priviri fugare. Chipul brăzdat de şocul celor ce s-au pierdut în fantasmagorii de vise îi unea în tăcerea pietrei funerare. Doi corbi cu pana de satin încadrau slujba tristă. Ochii lui – două crăpături de furie oarbă. În pupilele lui – cenuşă stelară aruncată de cruzimea timpului. Era secat de sevă, ea nu putea nici măcar să-i aline o lacrimă pe mormântul ce îi tăiase ca o daltă pecetluindu-le buzele în veşnicie. Nu putea înţelege, şi nici nu dorea asta, cum pot fi oceanele închise în ochii beţi acum de moarte. Cum se poate să fie secată inocenţa şi zidită într-o piatră de vorbe reci. Cuvintele mureau încet între cei doi.

Şi spuneai că m-asculţi?

Îţi aminteşti pescaruşii isterici

Rotindu-se-n dangătul

Clopotelor unor nevăzute biserici

Cu hramuri de peşti...

Văd zborul lor obsesiv, agresiv, bătăile sacade ce se zbat să răzbească în lupta cu respiraţia. Se rotesc, şi mă rotesc şi eu cu ei, şi totul e un joc, un dans mortuar, plin de zbucium, în căutarea celui ce nu va reveni.