Black Out.

Stare de letargie mortala. Mi-e sila, mi-e lene. Planez asupra unui nor se sentimente. In rosul carnal al buzelor tale, se pierde oceanul lacrimilor mele. Simt nevoia de afirmare, dar plumbul imi inchide pleoapele. Sfarmarea viselor le destrama in praful rece al umanitatii. Acum e tarziu sa mai adaug ceva la tot ce a fost…  Spargerea nemiloasa a timpului in valurile inghetate deapana o poveste plina de atata dor incat mi-a amutit gandul printre lacrimi. Am colindat cu tine printre imagini pline de frumusete, imagini asa de placute pe care nu am cum sa le uit vreodata. In plimbarea noastra pe aleile inguste, picioarele mi s-au afundat in frunze, iar ritmul melodiiei noastre mi-a inundat urechile. Am simtit o usoara usurare, brusc m-am simtit ca un fulg, iar calcaiele mi s-au ridicat de pe pamant. Am inceput sa topai printre frunzele cazute pe asfaltul rece. E doar o fericire efemera, ma sfasie cu efervescenta ei. Tu pasesti calm, prin baltile maloase, uitandu-te la reflectia ta mizera. Grabiti, oamenii nu stau sa priveasca. Cocolositi in paltoane, pelerine si fulare... carne incalzita, suflet inghetat de nepasare. A venit toamna !
Sub urletul lacrimilor evanescente, ochii mi se-ngalbenesc, fata capata un argintiu prafuit, eu ma destram in zbor de pasari. Mi-e dor sa zbor iar langa tine. Mi-e dor sa ma cocolosesc la pieptul tau in ploaia mocnita de septembrie. Clipire sacadica, inca o zi mai trece pe langa mine. Griul lumii picteaza pe spatele meu cu pensula de ace. Din sange nu vezi decat seva, caci roseata se scurge si pateaza podeaua de lemn. Scartait usor, o inima inca se zbate intr-o cutie de sticla. Sistem de tuburi pompeaza. Eu o privesc cu rasuflarea taiata, simtiind fiecare pulsatie a cutiei ca un cutit rasucindu-se-ntr-o mangaiere surda in plamani. Desen abstract, pe patul unui spital, totul pare pustiu. Infirmiera mortii, suge ca un burete fiecare strop de ploaie din mine.
Razboi al democratiei comuniste. In fiecare zi, imi sunt dictate noi gandirii si sentimente. Le-am avut vreodata pe ale mele? De pe frontul de pe Est, in departare vezi stindardul arzand al fiintei tale.
-Soldatule, am auzit că bolșevicii au interzis moartea…

Despartire

Umezeala de septembrie. Ploaia aprinsa curge prin mine, ma stinge de boala, de durere, imi curge agale prin vene ca dintr – un vast eter. Imi scutura petalele uscate-mi intr-o zvacnire nebuna, unduindu-se violent pe conturul frunzelor. Se scutura cu jale, cazand cu stropi mari si limpezi, aproape fazi. Picaturile se impletesc in corzile vioarei noastre, asemenea sevei scurgandu-se alene din vene cutate. Apa ei rece, cu ace de gheata ce ti se-nfig in corp umple desertul viselor noastre... Iluzii si nisip, devin noroi. Brusc, brutal, loveste pe cord cu imaginea ei dezolanta. Aroma de lichior in ploaie, gust amar de cirese pierdut in cenusiul atmosferei. In disperarea suierului brizei, ma uit la cerul gri. Ochii tai nu mai oglindesc lumina asta rece, nu mai ai acelasi foc in inima. Ciorile negre prevestesc un final. Aproape s-a obisnuit cu tipatul lor gutural, uneori prea asemanator cu cel al femeii isterizate care ii stricase multe nopti, mai ales ca pe undeva, pe acoperisul casei de peste drum, se afla un cuib. Fusese frapat de discordanta dintre negrul abanos al penajului lor si albul murdar al cerului. Acel alb deprimant aproape il inghitea cu furia lui, iar pe stropii de ploaie ii simtea gaurind asflatul.
Se izbeau cu toata ura lor de asfalt. Ineaca-mi teama si ura si disperarea si depravarea si emotia si frigul si plansul si calmul si nerabdarea si infierbantarea si infrigurarea si febra si alergatul si tipatul si tropotul ritmat in bratele tale. Lasa-ma sa plang pe sanii tai de apa, spaland lumea asta mizera. Nu pot opri timpul sa curga. Cu fiecare picatura, il simt sapand adanc spre os, facandu-si drum prin carnea putrezinda. Spala-mi osemintele si maruntaiele si mintea si sufletul si sangele si negreala si fierea si acidul si lasa-ma pura in bratele tale albe sa zac. Sunt uda din cap pana in picioare. Nebunia alergand prin balti, improscand si stropind si razand si plangand si urland si tipand in ploaia rece. Mi-e atat de frica incat nu mai pot opri ironia Zambetului. Minciuna asta neagra n-o spala nicio ploaie.
Noi nu suntem cei doriti. Eu nu sunt cea asteptata. In gheata ploii, invelita in fiorii ei electrizanti, te astept sub umbrela. O pastrez doar pentru tine, caci mie imi ploua pe suflet cu lacrimi de ardoare. Adio cu lacrimi spalate de ploaie in mizeria ultimelor clipe. Imbratisare mincinoasa, sarut amar, totul e fad si decadent. Suntem minciuna. Am devenit ce uram mai mult.
Frica-mi izbeste peretii pieptului, fumul cald imi tipa-n plamani, rozandu-i, arzandu-i, crapandu-le venele si jucandu-se cu oxigenul. Scurs din crapaturi, incet se-aprinde negrul. Moartea ne-mpresoara. M-a inghitit uitarea. In buzele tale pline se pierde roseata vietii cand seva amare imi curge pe gat... Azi am scuipat sange si nu pot decat sa simt bucuria dulce a invingerii. Victoria minciunii asupra mea, pana si simpla mea existenta e dovada imoralitatii si a pierzaniei. Mai vomit sange. De cand ne-am luat ramas bun, moartea mi s-a cuibarit in suflet si a-nflorit spectaculos cu muguri de mucegai. Negru fluid, nu te temi sa iei si ultimul ciob ?

In ploaia rece inca iti arunc o ultima privire. Nu o merit, dar totusi o fur. Trisez. Sunt atat de uda ca nici sangele scuipat nu ma pateaza. Mercurul se ridica in coloana lui, iar nivelul oxigenului mastii mele scade. Minciuna ma sufoca. Despartirea ma omoara. Minciuna ma tradeaza. Despartirea imi lasa un gol de neumplut. Esenta se scurge pe treptele de piatra, izbite de prea multe razboaie si  lupte. Sangele meu nu-l vei spala niciodata.

Listenig to Draconian- Death, come near me
                                  Tristania - Sirene
                                  Tristania - Cease to Exist
                                  Tristania - December Elegy
                                  Tristania - Beyond the Veil
                                  Behemoth - At the Left Hand ov God
                                  Draconian - The cry of silence
                                  Draconian - The Solitude
                                  Threates Des Vampires - Il Vampiro
                                  Sonic Syndicate - Eden Fire
                                  Sonic Syndicate - Only Inhuman
                                  Agalloch - Not Unlike The Waves

Death Is The Road We Awe

Stransoare malefica... Precipitat acid... Zambet de morfina...
Un singur sentiment a ramas. Acela care naste si omoara tot. Acela care imi naste sperante si-mi omoara teama. Daca ar putea el sa-mi omoare si suferinta… Acea suferinta pricinuita de lipsa de intelegere. De teama. Si nu de teama mea, caci tu stii ca eu nu ma tem de nimic. De teama lor. Teama ca din mine poate iesi moarte, distrugere, vandalizare, devastare. Ei nu inteleg ca pe acestea le tin sub control. Ca ura mea e rationalizata. Ca durerea ce o aduc constient e controlata. E utila, fecunda. E pura.

A broken violin: strings trembling, whispering death. As the notes fell in its cold embrace, the bow is drawn across them. A deep forlorn note echoes sorrowfully, passionately lowing the flow of armony. Pure poison made of love. Painfuly telling a story, a bitter-sweet melody in the wistful winds. Maybe we have no reason to fret, for death might be a wondrous quartet.
Another piece dies, losing another chunk, the keys being stroked. Violently screaming its sonata, while the full moon rises upon the crimson velvet growls. Red hues striking the heart with their beat. Angelic creeping from their coffin, they dance on the keys. Heavenly, they smooth the sound, the scent of blossom drifted me and swayed calmly with the music. Slowly, the gorgeous sound decreased into a balance of rhythms...
The poisonous kiss fills our hearts. Longing for oxygen, struggling in the bliss of hydrogen, you ask for the punishment of your sins. Let the arsenic trioxide pour, drain me in hydrogen cyanide. I should bathe in sulfuric acid, cause its the fire of our heart that burns my flesh. Skin crawling for your plutonium hands. Asphyxiate me with your nitrogen breath. I want to die in your arms, high on tetrahydrocannabinol. Chlorine looks, you want my carbonised corpse, I want to feel your warm organic redox reaction like you're the tetrachloride and I'm just methane powerfuly reacting. Neutralize me like we're both just hydrochloric acid and sodium hydroxide solutions.
Luminous strings of purity spring from our chemistry. Calm blossoms of toxic and hazardous waste blooming from our minds. This sensation will sweep us. Our soul will revive, dance spirit across the acid rain. Drench us in our power, beneath the butanol shower. Hands cuffed to your desire of benzoyl peroxide as we're swam away by life, we swim in the river of liquid helium.
'The water touches her lips,
eyes widened as she sips,
never felt so pure,
the water was her cure.'

Death is growing in my heart, as I feel you craving for my body.

Listening to     My Chemical Romance - Demolition Lovers
                      Lamb of God - Hourglass
                      Nightwish - Cadence of Her Last Breath
                      Dark Tranquillity - We Are the Void
                      Dir en Grey - Ain't Afraid To Die
                      Dir en Grey - Rain
                      Dir en Grey - Tsumi to Batsu
                      Nirvana - Marijuana
                      Nirvana - Smell like teen spirit
                      Bloodbath - Cancer of the Soul
                      Bathory - Call from the Grave

Requiem

N-are niciun sens. Par cuvintele unui sinucigas in timp ce mangaie cu degete cuprinse de raceala mortii revolverul. Pe malul apei, zgomotul surd al valurilor il transpune pe vremea cand vantul se spulbera in imbratisarea lor stransa. Ochii lui rosii, injectati cu veninul scenei au un tragic presentiment al mortii. Sclipirea lor fada nu mai e decat o umbra a unei vieti pierite-n amintire.
Sunt prea obosita pentru a-mi aminti cuvintele tale. Stiu atingerea lor dura, scartaindu-mi pe cord, e cel mai dulce supliciu al vietii mele. Privesc impietrita la apa ce curge molcoma in fata mea, dorindu-mi sufletul a fi de un calm asemanator ei. Dar asta nu se putea intampla. Nu am fost niciodata calma. Am incasat cele mai multe gloante direct in piept. Dar acum sunt obosita. A trecut aproape un an de cand nu te-am mai vazut, de cand nu am mai primit scrisori cu aroma de trandafiri negrii uscati... Dulcele tau blestem il inca ma urmareste.
Sunt dedublati. Fiecare pe malul lui, cautand in zarea alba, aproape incetosata de vraja apei, privirea celuilalt.
El inca mai poarta in piept parfumul ei de mosc si trandafiri uscati, cu note de lamaie inlemnite in graiul iasomiei. Ea inca mai simte privirea lui oglindind cerul rece de toamna cu picaturi proaspete de ploaie. Miros salin de apa, zvacnire furioasa a valurilor, spargere a timpului in eternitate. Ea isi coboara in jos privirea. Nu suporta cenusiul obsedant al cerului, scrijelindu-i pe retina pagini din jurnalul lor. El isi frange mainile. Isi ia revolverul... Nu mai e loc de intoarcere...
Acum nu mai putea continua. Isi incarcase revolverul, dar si-l indesase in buzunarul paltonului si privi ultima data marea. Mereu il marcase intinderea ei, mereu a fost ademenit a se pierde in ea odata pentru totdeauna. Acum era momentul.
Se aseza pe nisipul umed... Din departare, simtea amintirile navalindu-l asemenea unei furtuni in desertul propriei fiinte. Printre degete putea simti nisipul scurgandu-se alene, formand iluzia unui inceput pierind vesnic in albul otravit al cerului. Vantul imprastia cioburi din cenusa osemintelor lui peste marea rece. In curand vor fi reuniti.
Ea privea pierduta. Vantul adie usor, fluturadu-i pletele intr-un dans lin. Boarea ce adie ii inunda narile cu mirosul lui, iar in ureche bataile vantului aduc a soaptele de amor. A ajuns la treptele mici de piatra, distruse de apa si timpul ce le-au spalat de atata vreme. Coboara incet, si merge alene cu malul apei, privind pierduta la valurile ce se lovesc unduios de tarm. Vocea ei e superba, mereu vorbeste soptit, iar limba valurilor ei te ademeneste sa fii numai al ei si ea numai a ta. Dar aici nu sunt doua inimi sa bata in sincron cu nerabdare. Aici nu e decat cianura inghetata a lunilor de toamna.
Si-a aprins o tigara. A scos de la piept prima scrisoare de la ea, si a recitit o singura data fraza fatidica ce il bantuise toata viata : ”Te voi iubi mereu!” . Zambi amar, dupa care ii dadu foc cu bricheta, lasand-o sa cada pe apa. Ultimile ramasite s-au udat incet, pierzanu-si treptat urma in adancimea apei.
A scos revolverul, si-a lipit teava de tampla, dupa care si-a soptit ce nu indraznise a-i spune ei niciodata : ”Iubirea noastra bolnava m-a bagat in mormant. Dar, iubito, nu plange !” A apasat tragaciul, impacat ca in sfarsit a putut afirma ceea ce i se spusese mereu – femeia te va ucide.
Tresari. Un clinchet scurt, urmat de tipatul fioros al ciorilor. Isi ridica privirea, intr-un freamat puternic. Ii era frica. Simtise apasarea scurta a glontului ca si cum i se inclestase in cap.
Eram doar eu, singura. Apa si gandurile mele erau singura muzica care plutea in mintea mea, una asemanatoare acelor parti furtunoase din Wagner. Ura si iubire, distrugere si nastere, plin si goliciune.
Toate m-au imbratisat brusc si tare. Mi-a fost dor de mine.

Masque de désir

Derière le masque, il y a une femme. Derrière la femme, il y a une trace...
La trace d'un amour fantome... Qui restera à jamais quoi que ce ne fut que le premier tôme de cet amour qui ne sera jamais.

Derrière le masque ce cache son âme... Personne ne l'a vu et ne la verra jamais. Si elle, un jour parlait, la vie éteindrait sa flamme....

- Que ce-que tu fais ?
Ta vue plein de désir, demandant de plaisirs carnèles.   

- Je suis pas une prostituée.

J'y suis sans y être.

Chaque jour, je peins mon visage en couleurs de passion. Je me cache sous ma blanche masque, devenant l'objet de désir. Dans mon rets, je le prends. J'applique l'art de la séduction pour la plus insignifiante chose. La vie perd peu à peu sa signification, pendant que je perds mon raison et lucidité dans la nudité de mon existence. Près de ton lit, malédiction personnifiée, secret de mes nuits, ta nudité éclaircit les ténèbres de ma source asséchée... Matin avec chaude vapeurs de thé aromatisé...  Près de ton lit, beauté repoussante, ta muse de toujours, la magie gît en éclat sous tes paupières...

J'aimerais mettre un masque à gaz sur mon coeur, pour effacer les vapeurs toxiques de ton amour, impudique, chastement chieux... tu vois, hein j'ai peur, tu me fais tellement mal, amour bipolaire, borderline, comme tu veux, tout ce que tu veux..

Des éclairs illuminent mon âme, un désir de t'immoler pour moi, en toi;
Une prière parfumée d'encens afin de me brûler la conscience à vif...  Un cri de désespoir. Casse les vitres de ma cage !

Mais non... Je suis la flamme ardente mourant dans tes mains. Dans ton yeux noisette, le désert de mon âme se reflet. Ton arome qui fut emporté par le vent, loin d'il même...

Alors a quoi bon? Ou est l'amour ?

Derrière le masque, c'est elle. Derrière le masque ou elle se cache, elle pleur...

Derrière le masque, c'est moi...Mais personne ne le sait...Et je meurs...
Si je sens battre ton cœur aussi fort que s’il vivait dans ma propre poitrine; si je sens ton désir aussi grand que le mien… Si ton cœur et ton corps s’enflamment plus vite que ceux des vieilles amantes trop expérimentées; si ta candeur et ton innocence deviennent audace…Si tu jettes sur moi la meute de ta chair et que ton parfum m’arrache les entrailles; si finalement, tu t'abandonnes dans tes literies. J’accueillerai, émerveillé, tes caresses et tes baisers. Je guiderai ta main, peut-être hésitante, et ton corps s’il tremble.

Je suis pas une prostituée... Je suis le masque de porcelaine, l'image de perfection. Je suis le mensonge. Je suis un idéale déguisé sous un visage angélique, innocent, suave, douce.

Le masque, c'est la vie,
Le masque, c'est le sourire,
Les yeux... Les lèvres et tout le reste...
C'est ce que vous voyez de moi, le reste disparaitra avec le masque.

Tue-moi !     

Le nuit fervent, je ne peux pas oublier ton embrase. Les pourpre tintes de velours et l'odeur d'amour. J'ai rêvé. Cela paraît banal, cela paraît typique, cela paraît copieur, cela paraît normal. Mais j'ai rêvé... Un bruit sourd qui vient d'ailleurs et les soudaines impressions d'être légère comme une plume. La couette est tombée du haut de la mezzanine, je suis réveillée.

La solitude déchirant les confins de mon existence.
Perdu sous un voile lunaire, jamais plus je ne m'y abandonnerai... Les ambiances sombres d'une nuit claire, comme j'aimerai ne plus pouvoir exister; tel ces étoiles masquées de lumières...

J’ai compris une chose avec le temps. C’est que les gens préfèrent la facilité, Être soi-même est trop compliqué, tandis que jouer un rôle est si aisé.
Puisque ma conscience m’a appris, qu’à force de me renier. Je pouvais perdre pas qu’un combat, mais la guerre… contre mon propre reflet.

This I Love

Dupa-amiaza racoroasa de septembrie... Ticaitul ceasului a stat in loc. In briza usoara a vantului se pierd parfumul lui lemnos si fumul gros de tigara. Pe treptele reci, asteapta sa vina. El statea singur, privind trecatorii de pe strada strangandu-se in haine, ascunzandu-si privirea in esarfe si mainile in buzunare. Conversatia lumii era undeva departe de el. El stia asta, dar nu-si putea refuza admirarea spectacolului de afara. Lumea nu a inceput si nu se va sfarsi pentru nici un om. Doar lumea lui a inceput si se va sfarsi intr-o alta persoana. Nu-i pasa unde avea sa stea, nu conta nimic in afara de el si ea.
Graba... Pocnetul pasilor ei pe asfalt isi rasfrangea ecoul in mintea lui. A ajuns... Picioare lungi, pulover lung si gri... Fara salut, un vartej de sentimente si totusi un calm albastru si profund. Il lua de mana si il trase in lumea ei de fantasme. Dand semne de nerabdare si nervozitatea vadite, incepu sa boscorodeasca.
Iar graba. Asa cum pulsatiile sangelui in vene isi accelerau ritmul, asa grabea si ea pasul. Melodia sangelui in sistola si diastola era ritmul ce fierbea in mintea ei.
El isi aprinse calm o tigara.
Ea, ceru, pierduta in dezgustul propriei fiinte, bricheta. Fumul caldut ce ii mangaia plamanii ca mai apoi sa-i inunde narile o linistea mereu. Se gandea la ce avea sa urmeze : o discutie foarte aprinsa, probabil cu momente tensionate intre ei. El era totusi calm, de acelasi calm care il inconjura mereu, starnind adesea in publicul sau adjective ca inuman, rece, insensibil, intangibil. Era calmul pe care ea si-l impuse ca regula de viata pentru minte, sa gandeasca mereu totul calm si rece, lucid si rational, fara a se lasa abatut sau influentat de sentimente sau trairi. Dar ea era o actrita prea buna, pentru a nu deveni o iluzie a lumii.
Calmul ei mental contrasta cu agitatia trupului. Simtea sangele fierbandu-i in vene, aerul apasandu-i plamanii sa se desfaca, miscarile repezite si violente.
Totul era un tumult, o avalansa de vorbe rostite in graba. Imaginea autumnala a parcului reusea sa-i trezeasca amintiri placute. Acum, ea tanjeste dupa atingeri, dupa siguranta lui, dupa caldura respiratiei lui… ofera-mi-le sau lasa-ma sa-mi recapat vechea raceala, vechea scarba si aproape uitatul dezgust. Incet, voi invata sa devin obiecul dorintei tale. Acum alergam in cercul alert al placerii. Un zambet palid... se stinge in flacarile suvitelor roscate.
O banca rece, in peisajul vechi, intre ziduri invelite de iedera verde puternic. Fara spatar, e patul sperantelor noastre. Discutii aberante... Delirul ochilor aprinsi... Pupilele dilatate cer doza lor. Aplecat peste ea, un sarut lung si dulce le-a pecetluit buzele. As termina totul in seara asta, daca as stii ca timpul nu ma lasa sa ma-ntorc.
Acum sunt in putere si acum simt flacara tineretii arzandu-mi in piept mai tare ca oricand. Acum, ca te am langa mine, imi pot confirma fiecare frantura de viata, de sentiment. Este o noua era, iar trecutul e cenusa in bataia vantului. Lacrimile-mi au spalat strazile pustii si intunecate ale trecutului. Acum e doar imbratisarea ta.

Listening to: Placebo - Protege moi
                   Placebo - Pure Morning
                   Opeth - The Drapery Falls
                   Dark Tranquility - Damage Done
                   Sepultura - Mind War
                   Guns N' Roses - This I Love
Inspiratii de moment tot mai dese ^^.

L'Automne du Coeur

C’est l’automne…
Le vent se précipite en bas des rues vides et suscite un torrent de chuchotements dans son sillage: les feuilles convoquent les fantômes de l’été pour rendre hommage au froid; elles sont pressées contre les vitres, et les vêtements ardents sont un dernier cri de désespéré avant que les mois monochrome arrivent.
Le soleil ne rit plus, le ciel s'assombrit. L'automne commence, la saison où on réfléchit.
La mélancolie m'envahit, mais pas de noirceur, parce que je peux encore voir des magnifiques couleurs.
La rosée enrobe les feuilles humides peu à peu... Une mer de feuilles fanées, tachées rouges et cuivrés. La brise solitaire d'un automne naissant est tomber en silence. Une feuille qui danse sur un rythme inquiétant se dépèche vers la mer, caressée par le vent.
Feuilles roulantes dans ma main, feuilles changeantes au ma gré. Je peints ma vie en nuances de gris. Douce et câline je m'enroule dans une couette de nuages.
J'aime me draper dans les odeurs de la terre fumante et hanter la nature de mes brumes mystérieuses. Le vent est brutalement froid; il fonce les feuilles des arbres comme il déchire vers l’hiver. Je regarde la guerre dans les derniers lambeaux de l’été...

   Les Feuilles Mortes

C'est une chanson, qui nous ressemble
Toi tu m'aimais et je t'aimais
Nous vivions tous, les deux ensemble
Toi que m'aimais moi qui t'aimais
Mais la vie sépare ceux qui s'aiment
Tout doucement sans faire de bruit
Et la mer efface sur la sable les pas des amants désunis

Oh! je voudrais tant que tu te souviennes
Des jours heureux oů nous étions amis
En ce temps-la la vie était plus belle,
Et le soleil plus brűlant qu'aujourd'hui
Les feuilles mortes se ramassent a la pelle
Tu vois, je n'ai pas oublié...
Les feuilles mortes se ramassent a la pelle,
Les souvenirs et les regrets aussi
Et le vent du nord les emporte
Dans la nuit froide de l'oubli.
Tu vois, je n'ai pas oublié
La chanson que tu me chantais.

C'est une chanson qui nous ressemble
Toi, tu m'aimais et je t'aimais
Et nous vivions tous deux ensemble
Toi qui m'aimais, moi qui t'aimais
Mais la vie sépare ceux qui s'aiment
Tout doucement, sans faire de bruit
Et la mer efface sur le sable
Les pas des amants désunis.

Les feuilles mortes se ramassent a la pelle,
Les souvenirs et les regrets aussi
Mais mon amour silencieux et fidele
Sourit toujours et remercie la vie
Je t'aimais tant, tu étais si jolie,
Comment veux-tu que je t'oublie?
En ce temps-la, la vie était plus belle
Et le soleil plus brűlant qu'aujourd'hui
Tu étais ma plus douce amie
Mais je n'ai que faire des regrets
Et la chanson que tu chantais
Toujours, toujours je l'entendrai!

C'est une chanson qui nous ressemble
Toi, tu m'aimais et je t'aimais
Et nous vivions tous deux ensemble
Toi qui m'aimais, moi qui t'aimais
Mais la vie sépare ceux qui s'aiment
Tout doucement, sans faire de bruit
Et la mer efface sur le sable
Les pas des amants désunis.

Jacques Prevert

Listening to Opeth - Porcelain Heart

                  Cryptopsy - Phobophille

                  Hypocrisy - Weed Out The Weak

                  Behemoth - At The Left Hand Of God

                  Edith Piaf - Les Feuilles Mortes

                  Edith Piaf - L'Etranger

                  Edith Piaf - L'Hymne à l'amour

                  Jacques Brel - Ne me quitte pas
                  Placebo - Protege moi

Compunere pentru franceza. Maine poate o s-o citesc. Sau nu. Ma pot angaja ca scriitor de compuneri la franceza :)).

Primavara in suflet.

Batista cu miros dulceag de tutun... Scrisori uscate, pierdute in mucegaiul trandafirului tau. Negru, a doua natura... Albastru, nebunie. In sufletul meu uscat, inmugureste o raza de primavara. In raceala macabra a vietii stingandu-se-n pamantul sec, simt cum prinde radacini. Ti-am cerut sa ma lasi, dar curgerea nemiloasa a timpului nu se indura de noi. Blocati in timp, deliru-mi se aprinde si mistuie tot ce intrevede. Mugur roz, devii violet, te usuci, si infloresti din nou. Iubire ?
In usa crapata de dorinte, ura si alte sentimente prea umane pentru a nu le simti, se aud batai ritmate.
-Iubito ?

Secundarul s-a oprit pentru mine. In ochii caramelizati, se pierde viciul verde-spalacit. Privire goala... Pasiune ? Ceasul nu mai tacane in ritmul inimilor noastre... Sincron pierdut in tacerea molcoma.

Un vals printre cioburi de tinere suflete
Ce se nasc din flori de cires sidefii
Patate cu-ale amurgului spume vii;
Vocea primaverii danseaza in culori pastelate.

Napustindu-se, ia forma iubirii-nfloritoare,
Ca o cortina ce cade; pretext al iernii ce-a trecut.
Te-mbratiseaza cu sunetele unui pian nevazut
Si naste din tine primavara, prefata-a verii zambitoare.

Un vals de licurici, sub clar de luna, fara prejudecati:
Motiv de pocnete de flori in bataia soarelui auriu,
Mireasma florilor atinge sufletul cerului azuriu
Seva vietii renascute evadand timid din copacii morti.

Un vals de muritori sub dinti de soare-ascuns, de timp impovarat.
Vorbeste-mi, vorbesti mult, dulce primavara
Ca si cum ti-ai scurge tot sangele in ploaia amara.
Mai stai o zi, o primavara, mai canta pentru noi o dat'...

Listening to Clint Mansell - Death is The Road We Awe
                  Rammstein - Benzin
                  D=Out - Harukaze Shalala...
                  D=Out - Aoi Tori.

Cantecele de primavara imi aduc aminte de rasuflarea dulceaga a toamnei, iar balada toamnei primvara-n suflet.
Mood: Indragostita ? Se poate... Mai rar^^

Poem.

Curgere...
Ca lacrimi greoaie,
Se revarsa.

Timp...
In eternitatea ta
Acopera-ma.

Voal negru...
Presimtirea mortii
Te-ngreuneaza.

Sinucidere...
Durere dulce
Otravindu-te.

Arzandu-ti esofagul,
otrava picura alene,
Doreste-ma.

Sangele purpuriu...
Zvancneste ritmat in vene,
Lasa-l sa curga
In sistola si diasistola.

Tipat,
Disperat, nu poti opri
Caderea frunzelor roscate.

Ruginit,
Mecanism dur al lumii,
Opreste timpul in loc.

Opreste caderea florii,
Delicata,
Cu pata catifelei purpurii scaldata
In albul pur al diminetii.

Floare de prun...
In albul tau amar,
M-ascund si eu.

Negrul noptii
Nu protejeaza,
Dar curge,
Manjindu-te cu sangele lui.

Listening to: Guns N' Roses - Every Rose Has Its Thorn
                   Guns N' Roses - Paradise City
                   Guns N' Roses - Civil War
                   Guns N' Roses - Sweet Child O' Mine
                   Guns N' Roses - Chinese Democracy
                   Guns N' Roses - Night Train
                   Guns N' Roses - This I Love
Reading: Osamu Dazai - Amurg
Drinking: Water
Eating: Tiramisu with Grand Marnier [my only meal today ^^]

Iar ma impingi in boscheti...

De sus, de pe sarma, lumea pare diferita. Atunci cand simti firele ascutite ale condamnarii intrandu-ti in talpi, facundu-te sa vibrezi de durere pana in maduva spinarii, nu te mai deranjeaza stransoarea rece a coastelor ce se rup in inclestarea lor nebuna. Simt ca am ramas fara cuvinte, undeva departe, unde glasul meu nu patrunde zidurile de cristal ale lumii. Esti atat de aproape de mine, si inca nu imi simti caldura. Sunt atat de departe, inecata in veninul propriei vieti, in propria-mi tacere. Prin prisma incetosata a inimii mele, prin obiectivul spart al mintii innegurate, retraiesc fiecare clipa.
Tacere... Oare e si pustiu ? Stare de nesiguranta. Anxietate, angoasa... Imi vine sa-mi sfasii pielea de pe mine, dar nu mai are cine sa-mi bea sangele. Tu nu intelegi ca moartea nu e un simplu moft. O simt zbatandu-se evanescent in mine, rozandu-mi maruntaiele. Mana ta calda imi aluneca pe obraz...
Azi a venit toamna. Am asteptat fiecare strop de ploaie cu inima pulsandu-mi intr-un ritm alert in piept. In ploaia rece de toamna, isi pot gasi lacrimile refugiul, fara sa lase dare albe in masca mea perfecta. Cred ca mi-e dor s-alerg desculta in ploaia rece, sa plang pana simt ca lacrimile-mi sufoca ultima gura de oxigen, sa dansez nebuna in ritmul melancolic al ploii. Moment... Atat de departe, ca nici dintii patrunzandu-mi pielea nu ma pot aduce inapoi. Dialog imaginar...
Asta e oare eliberarea ? Am facut un scurt popas inaintea intrarii in timp, lasand eternitatea sa-si faca treaba. Doua secunde s-au transformat in ore intregi de contemplat la chipul tau, cu ochii de nuanta caramelului scurgandu-se in gri-ul absent al lumii. Nu merit zambetul tau strengaresc, parca smuls de pe marginea unei foi de jurnal. De ce l-as merita ? Inca mai simt aroma dulce-a primului sarut, arzandu-mi buzele crapate... Sarut cu guste de sange, imbratisare pierduta-n peisajul sumbru, parfum de lemn arzand mocnit si brad sub zapada de diamant a iernii.
-Stii... Am crezut ca totul e doar un vis. Un vis dur, in nuante de gri, care se machiaza pervers in culori aprinse pentru a te fenta... Am considerat fiecare clipa doar un alt ideal desprins din lumea asta. Nu am suportat mizeria asta, stindardul ciuruit al dragostei... Dar viata... Hm... Mi-a mai dat o sansa.
In dulceata ochilor tai mari, ma pierd si imi dau lacrimile.
-Viata e chiar naiva... Sa-ti mai dea o sansa la fericire. Si in timpul asta sa te tachineze cu atigerea ei delicata.
In conturul buzelor tale, pot scrie o poveste, dar pe parcurs, vorbele pier in stingerea ecourilor.
Ma pierd in jocul tau fugar, in caldura ametitoare a corpului tau. O joaca mai perversa de iluzii si intonatii nu am mai intalnit… Ma vezi altfel, asa as vreau sa fiu, sa nu trebuiasca sa vreau sa-ti spun ca mor… Nu acum, nu azi…te rog… prefa-te ca-ti pasa, nu mai rade la gafele mele de fetiscana inamorata…

Listening to Vama Veche - Pe sarma
                   Opeth - Still Day Beneath the Sun
                   Opeth - Forest of October
                   Placebo - Pure Morning
                   Rammstein - Feuer Frei
                   Rammstein - Liebe ist Fur Alle Da
                   Guns'n'Roses - Every Rose Has Its Thorn
                   Sonic Syndicate - Denied
                   Clint Mansell - Shellshock (another day, another dollar)
Eating: nothing
Drinking: Water with lemon and a little glass of Limoncello
Watching : Thirst
                 Kuroshitsuji ep. 11
Drawing manga.

Piesa, part 2

Mihai: Dar sângele e bun ? Îţi place să simţi cum cu fiecare picătură viaţa ta se scurge uşor, picurând alene... ? Să vezi cum stropii fluizi de roşu-aprins pătează albul pielii ? Când îţi înfigi dinţii tăi ascuţiţi în carne, străpungând-o ca un pumnal de gheaţă, ce simţi ? Vrei cumva să scrijeleşti toată durerea vieţii tale cu litere de sânge ? Îţi place să îi bag tot mai adânc în carne, simţi fiecare strat străpuns nemilos de instinctul tău animalic, simţi gustul roşului ruginiu susurând ca un izvor pe papilele limbii tale şi mirosul acela amărui inundându-ţi nările. Adori să te urăşti, să te tai în pumnalele propriei fiinţe. Tu te ţii captivă, nu eu.

Bea sânge, bea-l pe tot... Până la ultima picătură.

Eşti exact ce urăşti mai mult, un înger decăzut...

[ Se uită dispreţuitor la ea. Apoi se apleacă, în timp ce ea tremură şi îl mai priveşte cu coada ochiului din când în când. ]

Mihai: Eşti a mea. Nu mai desena peisaje triste cu sângele tău dulce. Dă-mi-l mie.

[ Ea îi întinde brusc mâna plină de sgârieturi. ]

Iris: Bea !... Satisfăţi pofta nebună cu sângele meu, căci moartea mă va uni pe veci cu albastrul calm al nopţii ce se stinge în lumina sângerie a lunii. Nu am ce pierde ! Bea !

[ Ultimele cuvinte sunt urlate, el îi apucă mâna, iar ea începe să bolborosească fără a distinge clar proproziţii. ]

Mihai: Noi nu suntem vampiri.

Iris: Nepăsare. Ignoranţă. Beţie. Omoară-mă. Nu... Nu mă lăsa... Strânge... Cuşcă... Sălbatic...

[ Cuvintele ei se sting în tăcerea nopţii... El îşi apropie buzele de mâna ei şi o linge uşor. Simţind gustul sângelui, începe să sugă viaţa ce se scurge alene prin crăpăturile pielii. Ea îşi lasă capul pe spate şi se opreşte din tremurat. El o priveşte. ]

Mihai: Noi nu suntem vampirii... nu suntem umbrele noptii...

Nu îţi cer să-mi răspunzi...

Dar ai putea să mă asculţi.

Iris: ...

Mihai: Am nevoie de tine.

Iris: ...

Mihai: Trezeşte-te, te rog !

Ochii tăi goli... Nu mă pot uita în ei.

Iris: ...

Mihai: Mai eşti cu noi ? În lumea asta a noastră ?

Iris: ...

Mihai: Întoarce-te să mai fii odată visătoare... În lumea asta monocromă... Te rog...

[ El îşi apropie faţa de a ei... O sărută uşor pe obraz. Ea priveşte în gol, pierdută în negurile lumii ei. El îşi ia carnetul, se ridică şi citeşte. ]

Mihai:

Fişă de observaţie.

Pacienta suferă de Schizofenie catatonică. Se află într-un stadiu de depresie, negându-şi însuşi propria existenţă. Răspunde greu la stimuli şi acţionează greu, cu mişcări bruşte şi ciudate, pe care le repetă de mai multe ori. Astăzi a vorbit, dar a convorbirea a fost uşor agresivă. În continuare este în stadiul de negare, găsindu-şi refugiul în atrocitate. Pacienta prezintă o nevroză traumatică, în urma unui traumatism suferind recent. Continuă să trăiască printre iluzii, negând lumea, dând dovadă de instabilitate psihologică. Uneori prezintă halucinaţii şi stare de prostaţie.

Nu există progres...

Domnişoară...

Iris: ...

Mihai: Dacă doriţi... Putem merge afară, în curte.

Mihai: A venit toamna, care-ţi place atât de mult, Iris.

Frunzele copacilor cad alene... Nu vrei să le vezi ?

Nu vrei să vedem apusul soarelui pictat în nuanţe roşietice ? Putem sta pe o bancă în grădină... S-au ofilit trandafirii, dar am plantat nişte crizateme minunate.

Haide, Iris... Trezeşte-te...

Revino în lumea asta. Putem merge să ne vedem împreună sfârşitul proiectat pe cerul albastru... Albastrul cerului te zgârie pe ochi ?

E culoarea sufletului tău... I...r...i...s...

Piesă încheiată relativ rapid. Inspirată de "Femeia ca un câmp de luptă". Să sperăm că în curând vom avea şi material video^^.


Listening to My Chemical Romance - "Early Sunsets over Monroeville"
                  Sonyc Syndicate - "Jacks of Diamonds"
                  Alice in Chains - "Check my Brain"
                  Placebo - "Meds"
                  Placebo - "Twenty Years"
                  Dir en Grey - "Glass Skin"
Drinking: Water
Eating: Nothing

Delicious fear...

Pe străzile murdare ale oraşului ăsta prăfuit, printre teii veştejiţi, acolo ne găseşti toamna. Noi nu ştim, noi nu ne integrăm. Noi suntem umbrele nopţii, tăcerea dimineţii, fumul gri şi ridicol al vieţii. De pe marginea abisului, lumea pare altfel. Alergând după fericire, timpul nu face decât să te întoarcă de unde ai plecat. Şi iar în tabloul uscat al toamnei, îmi arunci privirea aia şi mă întrebi de ce mă încrunt. Nu mă încrunt, nu mă uit ciudat la tine... Dar sprâncenele mi se lasă sub apăsarea gândurilor, iar ochii mi se înceţoşează sub perdeauna de lacrimi. De fiecare dată când fericirea mă caută, îmi dau lacrimile. Nu pot lăsa fericirea să-mi umple sufletul. Nu vreau. Mi-e frică. Privesc spre abis.
Eu văd falsitatea lacrimilor ce îmi sunt atât de necesare. Dispar. Se aşează. Pe bancă asteaptă să vină. Se crede a fi cel aşteptat. Nimic nu sparge liniştea. O priveşte şi simte absenţa ei. În ochii lui citea dorinţa, în ochii ei nu se putea citi nimic. "Aruncă-mă în prăpastie!" Eu nu pot decât să fac lucrurile dureroase. Eu fug de fericire, mi-e prea frică să mă întorc pe vremea când mergeam prin vârtejul de frunze alergând în jurul nostru într-un vâjâit nebun, în timp ce vântul ne mângâia feţele cu răceala lui. Ne aveam unul pe altul, legaţi în eşarfa mea lungă, înveliţi în propria noastră pătură de răceală, despărţiţi de lumea asta nebună.
Sărutul. Sărutul de după e prima lopată de pământ aruncată de cel întors peste celălalt. Aceleaşi buze de aceeaşi frăgezime. Acelaşi patos, mai mare chiar uneori. Gesturi ample de iubire sălbatică, răvăşirea părului şi carnalitatea actului te omoară. Ai simţit curentul ce-ţi trece prin şira spinării. Ai gustat buzele reci şi nu te poţi opri. Fugar... Rămas bun în graba nopţii. Când soarele intră în mare, noapte îşi mână veninul grăbită. Paşi grăbiţi... M-am întors în locul unde mă găseşti toamna, în vârtejul de frunze, înapoi în îmbrăţişarea ta caldă.
Dau cu piciorul fericirii. Căci e ceva prea incert, ceva ce nu pot înţelege.
Dezgust... Ură... Se dizolvă toate în esenţa amăruie a fricii. Gândurile încet, încet se pierd în conturul buzelor tale, teama mi-o înec în ochii tăi, iar pe mine mă pierd la atingerea ta delicată.
În aburul ceaiului de dimineaţă, ceaţa se ridică leneş, în timp ce noi e pierdem în lumina soarelui de septembrie. Prefer să mă evapor în căldura asta, cât timp ştiu că abisul negru nu te va-nghiţi. Prefer să mă spulbăr în cioburi în bătaia vântului, devenind treptat doar praf... În lumea noastră, totul se destramă, în timp ce noi privim apusul de pe o stâncă. Nu cădem în abis. Noi alergăm de timp.
Timpul nu poate vindeca... Dar timpul te poate înghiţi.

~Reflectie asupra fericirii, imbratisarea ta sfarmandu-ma sub caderea noptii. I still see that little Light at the end of the tunnel. ~

Piesa...

[ În mijlocul scenei, stă aşezată cu genunchii la piept o fată. Lângă ea se află o cană cu ceai. Se uită în gol, în timp ce părul îi umbreşte uşor privirea. În jurul ei sunt împrăştiate foi şi câteva instrumente de scris. Cu o voce tremurândă, începe să vorbească. ]

Fata: Eu... nu sunt decât un suflet cârpit din bucăţile ciuruite rămase după bombardamente succesise de ură şi razboaie furtunoase. Nu sunt decât o inimă cârpită din resturi de ură, angoasă... şi dragoste. Dar zborul... zborul viselor mele nu-l va putea ciurui nimeni cu gloanţele de fier ale concretului... Chiar dacă din cuşca mea de fier, cu lame ascutiţe pe post de gratii... îmi văd idealurile prăbuşindu-se, căzând peste mine, zdrobindu-mă cu fiecare cărămidă cu ura lumii lor. Zbor... Neîntrerupt... Albastru... Cine sunt eu ?

[ Într-o izbucnire nervoasă, acompaniată de un râs uşor isteric, împrăştie foile, păstrând una şi punând-o în faţa ei. ]

Fata: Ţi-am spus că-ţi scriu. Arghhhh... "Este noapte în sufletul meu... În bezna propriei reflexii..."  Nu... Nuuu !

[ Mototoleşte foaia nervoasă în timp ce vorbeşte. ]

Fata: Nu te interesează pe tine asta. Nici nu mă cunoşti. Nu ştii cine sunt. Nu am ce-ţi scrie.

[ Apucă toarta cănii între două degete şi soarbe uşor, încovoidu-şi spinarea.

Începe să respire sacadat, treptat, tot amalgamul de sentimente transformându-se într-un râs isteric, nebunesc, în timp ce aproape îi dau lacrimile. Îşi ţine genunchii cu mâinile şi tremură. ]

Fata: Cine este mai aproape de Dumnezeire decât cel lipsit de Dumnezeu ?

[ Spunând asta se trânteşte pe jos şi izbucneşte într-un plâns amar, înecat în sughiţuri neregulate. ]

Fata: Dar ce ştii tu... Tu eşti... eşti... un înger... şi nu poţi salva.

[ Vorbeşte înecându-se în lacrimi, târându-se pe podea şi strangând foile cu putere, aproape sfâşiindu-le. Ca nişte ecouri se aud şoapte care sugerează o nelinişte, o năvălire a amintirilor peste negurile minţii instabile a fetei. ]

Fata: Nu.... Lăsaţi-mă... Vreau... Trebuie... Să respir... Lăsaţi-mă... Plecaţi ! Ce v-am făcut ?

[ În încăpere intră un bărbat în cămaşă albă şi blugi albaştrii prespălaţi. În mână are un carnţel. La auzul paşilor, fata revine în poziţia ei iniţială, cu genunchii la piept, tremurând. ]

Mihai: Eu sunt Mihai, prietenul tău... Mai ştii ?

[ Fata tremură în continuare, ferindu-se parcă de vorbele lui. Privirea-i e fixă, e blocată în altă lume, auzind vocile şuierând în capul ei pe fundalul sonor pe care-l aude şi publicul.]

Mihai: Eşti aici, cu mine, da ? Vreau să vorbesc cu tine tocmai pentru că ştiu că mă asculţi...

Fata: Nu... Vorbele tale picură venin.

Mihai: De ce spui asta ? De ce arunci iar vorbe ce taie-n carne vie în toată lumea ?

Fata: Mori... mori... mori... mori... mori !

Mihai: Explică-mi... Ce reprezintă moartea pentru tine ? E ca frângerea săgeţilor în fruntea ta rece sau ca un vis în nuanţe gri ? E renunţare ? E teamă ?

[ Fata rămâne cu ochii fixaţi, legănându-se, dând impresia că e în sevraj. ]

Mihai: La înrebarea asta vrei totuţi să-mi răspunzi ? Ce se întâmplă cu tine, încotro te îndrepţi cu transformările, oscilaţiile şi stările tale ?

Fata: Să se audă “abis” şi “negura” pe caseta tocită ce cântă în mine... Şarpele avea dreptate: “Binele şi răul sunt doar prejudecăţile lui Dumnezeu !”. Dar Dumnezeu a murit de mult, iar acum e vremea noastră.

Mihai: Cuvintele tale mi se par goale acum... Cine eşti tu să negi divinitatea ?

Fata: Nu sunt îngerul pe care să-l salvezi tu...

Mihai: Deci cine eşti tu, ce te laşi aşteptată în zorii fiecărei zile, zi ce de la un timp nu mai poate veni ? Tu nu eşti doar o plăsmuire a minţii tale... Eşti reală !

[ Ea pufneşte ironic cu ochii exoftalmici şi roşii... Se leagănă în continuare.]

Fata: Inutil...Toate întrebările pe care mi le pui sunt inutile... Le ştii prea bine... răspunsurile... îţi face plăcere să mă vezi chinuindu-mă, zbătându-mă în cuşca mea cu gratii din lame de cuţit.

Mihai: Atunci de ce să nu te chetionez, de ce să nu te disec în o mie de bucăţele... ?

De ce să nu-ţi rup inima şi să ţi-o arăt ? Poate vei înţelege... Sau poate un fragment din tine îmi va lumina viaţa asta... De ce să nu valsez în iarna sufletului tău printre cioburi de fiinţă ?

Fata: Dacă spargi... calci... pe un ciob ?

Mihai: Oricum pentru tine nu contează. Pentru că îmi place să dansez, iar valsul printre cioburi de suflete e mereu altfel, lasă-mă să mă satisfac. Mereu apar alte şi alte mişcări, mereu trebuie să creez un nou pas, o nouă mişcare pentru a putea continua dansul. Dar

sufletul tău, dacă mai prind vreo fărâmă întreagă, e teren minat. Lasă-mă să-mi fac jocul. Nu-mi refuza vise ce le vreau împlinite. Machiază-te şi arată-mi că tu eşti personajul ideal, chiar dacă joci stângace rolul propus. Nu uita că lumea e o scena, eu sunt regizorul, iar multe indicaţii sunt abia şoptite la urechile interpreţilor. Nu te teme pentru ce i-am zis celuilalt, ci pentru ce ţi-am zis ţie şi nu ai înţeles.

Cu timpul, teama te va umaniza şi îţi vei reveni. Vei ieşi din rolul pe care încă te încăpăţânezi să-l joci şi vei privii lumea. Va trebui să înfrunţi realitatea dură. Dar eu nu ştiu încotro zboară visele tale... aşa că joacă pe scena mea.

Fata: Nu, nu-mi spune că timpul vindecă totul... Nu cred că timpul poate vindeca totul. Timpul nu poate vindeca decât rănile vindecabile. Asta e tot. Timpul nu poate face decât ceea ce poate face, şi nimic mai mult. Şi nici îngerii nu mai pot salva.

Nu, Tatăl nostru, tu nu ne poţi apăra de cel rău.
Nu, Tatăl nostru, tu nu ne poţi da nouă pâinea noastră cea de toate zilele.
Nu-mi spune mie că Tatăl Nostru ne va ierta, pentru că eu nu-i cer iertare, pentru că eu sunt cea care nu îl pot ierta.
Nu, Tatăl nostru, voia ta nu o accept pentru că voia ta este sângele vărsat şi focul şi sminteala.
Nu, Tatăl nostru, tu nu eşti adevărul meu, pentru că adevărul a fost ucis, pentru că adevărul a fost înmormântat împreună cu cerul care nu mai există nici el, căci casa ta, Doamne, ea este acum casa morţilor, da...
Nu, Tatăl nostru, cei răi nu vor fi niciodată pedepsiţi ci dimpotrivă ei vor fi cei care vor stăpâni lumea.
Nu, Tatăl nostru, nu există biruinţa binelui asupra răului, a celui slab asupra celui puternic, a săracului asupra bogatului, a credinciosului asupra necredinciosului, a vieţii asupra morţii, a frumuseţii asupra sluţeniei...
Nu, Tatăl nostru, nu pot să-ţi povestesc suferinţa mea.
Nu, nu cred ţi se poate povesti totul.
Nu, nu cred că putem pricepe totul.
Nu, nu cred că există vreun sens în tot ceea ce se povesteşte.
Nu cred că există vreun sens în ceea ce spun...

[ Ea se îşi înfige puternic dinţii în genunchi până se văd stropi de sânge picurând. ]

To be continued...

Fragmentul rugăciunii e furat din Matei Vişniec - "Femeia ca un câmp de luptă".

Enjoy^^ Pe cititorii mei îi rog să mă scuze pentru postul anterior, voi reveni cu inspiraţia care îmi fugise pe alte meleaguri, în lumi prea întunecate şi incerte pentru a mă lăsa să scriu...

Reflectie

 Inceput de scoala... Toamna cu frunze ofilindu-se, capatand nuante ruginii...
Dimineata... Trezita de alarma telefonului, am bajbait cat de repede am putut pana in fotoliul meu, in care imi voi lua micul dejun noua luni de-acum incolo, aruncand o patura in graba peste mine. Nu de frig, ci mai mult ca sa am ce tine in brate. Aburul ceaiului fierbinte cu aroma de ciocolata imi gadila narile... Mi-a trecut raceala, acum realizez. Nu mi-e foame, n-am chef de nimic... Mananc in sila sandwich-ul facut de mama si ma tarasc ca un vierme obosit pana la baie. Aici incepe groaza.
In acelasi ritm 'entuziast' imi pun camasa... constatand ca ba mi-e prea mare, ba mi-e prea lunga, ba e prea alba, ba nu merge cu cravata... Dar eu n-am cravata scolii, inca un mijloc minunat de a te inrobi unui liceu minunat ca sa te injure toti ca esti de la 'liceul ala'. Dar, ca intotdeauna, ii gasesc un rost si acestei minunate piese vestimentare. Daca nu, mi-o leg de cap si imi fac funda, sa fiu pe trendul tribal.
Am mers agale pana la liceu, pierduta in aerul rece al diminetii, incercand sa regasesc aroma anilor trecuti, inecati in fum si parfum de cirese amare arzand mocnit. Merg pierduta pe strazi prea pline de oameni dar prea goale de libertate, prea calde de intimitate dar prea goale de pasiune. Lumea a devenit brusc o prostituata ce nu cunoaste mrejele in care trebuie sa-si ademeneasca clientul. E o prostituata vulgara, lipsita de orice urma a feminitatii ce ar putea naste in tine o pornire catre voluptate.
Liceul...mai mare, dar nu atat de impunator ca L.V.A... Lipseste si imbulzeala liceenilor incercand sa se regaseasca dupa lunga vacanta bine meritata. Nu mai sunt vesnicii indragostiti visatori pe care sa-i privesc cu o doza de compasiune si totodata, dispret. Nu mai sunt vesnicii drogati ai liceului care sa duhneasca a tutun si a alcool. Nu mai sunt profesorii care-si fac drum printre elevi fara sa se opreasca. Nu mai sunt usile incuiate si femeile de servici boscorodindu-te ca n-ai voie sa intri. Dar nu in ultimul rand, nu mai e uniforma noastra albastra, vesnit croita aiurea, in care aratam toti ca vai de viata noastra. Uniforma diferita, atmosfera diferita. Inceput de an la careu... N-am mai inceput asa anul scolar de mult timp. Intorcandu-ma in grotele memoriei mele, nici nu sunt convinsa ca am mai participat la asa ceva. Are rost sa-mi pun o dorinta ?
Acum cateva zile vorbeam cu un tip, care incerca sa-mi descrie atmosfera din noul meu liceu. Am fost profund marcata cand mi s-a zis 'Nu-i lasa sa-si bata joc de tine. Nu trebuie sa le permiti.' 
And when I got home, it hit me. Noi am fost antrenati sa apartinem societatii si totusi sa fim superiori ei. Am fost antrenati sa fim sclavii unor idealuri [stupide, precum notele] ce prindeau proportii tot mai mari. Am fost instruiti sa ne privim arzand, atat timp cat luam loc la Olimpiada. Profesorii de moda veche inca ne conduceau liceul, blocandu-ne in viziunile lor inguste, de calibrul unei furnici, in viata asta de liceeni chinuiti. Activitati mascate cu veselie, cand pe sub piele, iti simti sangele arzand, zvacnind ritmat in tample. Ura noastra se varsa in tigara.
De ce fumam ? Ca sa ne integram... Nu, noi nu ne-am integrat niciodata. Noi am fumat ca sa nu ne integram, ca sa ramanem vesnic reuniti in parcul T la pachetul dinaintea orelor, sau intr-o dimineata de iarna bulgarindu-ne inainte de prima tigara a zilei. Caci viata noastra nu e integrare... Viata noastra se masoara in tigara. Iar daca viata mea e o tigara... atunci e un Dunhill Black strivit in zapada moale, sau al o mielea chistoc infipt in Copac. Dar nu indeasa nimeni un filtru de Thomas Radford Sunday's Fantasy sau restul de foaie de la deja celebrele Blackstones Cherry in Copac. Daca liceul nostru era o tigara, era Dunhill Black, categoric. Sau macar albastru, de dragul celor care-si luau Kent. Scuzati-mi vorbareala despre tigari, dar ... In vijelia ultimei zile inainte de calvar ma gandeam sa trag un fum. De fapt, toata saptamana m-am gandit la cea tigara. Prea tarziu... Un ideal aproape la fel de tampit ca fericirea.
Visez cu ochii deschisi o lume deformata de filtrul sentimentelor. Caci inca mai am sentimente, si, din nefericire, am si minte. Te infioara gandul ca traiesc intr-o lume vazand-o cum se darama peste mine ? Nu confunda pasiunile cu ura mea, in care ard si arde si lumea o data cu mine. Eu nu visez o lume mai buna, visez doar o alta lume. Ceva diferit, ceva nou, ceva necunoscut, care, macar pentru moment, sa nu ma umple de dezgust si ura, caci am destula. In orice caz, lumea asta nu mai reprezenta o solutie, nici macar acceptabila, daramite viabila. Cum nici tigara dinaintea scolii nu e o solutie pentru o un petic de inima, trecut prin prea multe razboaie.
Cu toate astea fac parte dintre cei mai pesimisti oameni, primii dispusi sa renunte la sperante acolo unde nu le intrezaresc vreun rost sau vreo atractie. Si asta te sperie din nou, pentru ca stii ca atunci cand am acordat unui lucru o sansa, sau o speranta, nu mai e decat “sangre o libertad”. Si te temi de ce ar putea insemna pentru noi libertatea, noi cei care spunem ca nu e decat un termen pentru calmarea sclavilor razvratiti. Si ne ceri sangele, si ti-l oferim mereu cu placere. Pentru ca avem de unde si pentru ca fiecare picatura pierduta de unul din noi se regenereaza prin litrii ce curg prin trupul urmatorului cadavru al lumii acestea.

In continuare am o stare ciudata... E prea ciudata si pentru mine s-o definesc. M-am saturat de lumea asta plina de umbre, de masti, lumea asta goala... M-am saturat sa fie pustiu. Asa ca imi recladesc lumea ca un zid, si ma abandonez viciilor mele, pacatelor la care nu am puterea sa renunt. Visare... Visez la albastrul nemarginit, aproape transparent... Tacut, gol, pustiu.
Nu ma integrez in forfota si zgomotul multimii adunate la festivitate. Am reperat ceea ce pare a fi diriga mea. Exact, diriga clasei 8B. Roscata, cu par lung, nuanta cel putin interesanta a parului, nas lung, ascutit, ochii mici si negri. E ciudat de vesela... Eu nu pot intelege asta. O clasa de oamenii care au sariti in chiote de bucurie pe mine, aproape incercand sa dea primii mana cu mine. Ma scufund... Nu mai cad... Deja ma scufund. Ma simt devorata de ultima faclie a lumii pe care o neg, la care am renuntat. Nu vreau sa fiu trasa inapoi in apele negre ale umanitatii. In mod normal, urmeaza iarasi retragerea in convorbiri apasate, pline de idei si lipsite de delicatete sau orice pretentie estetica. Era esteticii va lua o pauza, urmeaza era brutal si respingatoare a ratiunii. Am fost trasa afara din albastrul meu, intr-o lume in care nu stiu sa merg; si n-am invatat nici sa cad. Nu pot deosebi mastile de adevar, pentru ca nu mai inteleg sentimente pe care le-am avut. Sunt ca o vaduva intr-o lume de oameni casatoriti. Ii privesc arrogant, pentru ca stiu ce ne rezerva sfarsitul. Eu l-am vazut, l-am trait si l-am iubit. In agonia mea rationala, am sesizat un gol. Intai a fost o mica crapatura, dar treptat s-a transforat intr-un abis pe cale de a-ti inghiti toata lumea.
Eu nu am avut parte de privilegiul fericirii, o simt furnicandu-mi pe limbii, dar nu o pot pastra.  Pot in schimb sa o caut etern. Si sa nu o mai gasesc vreodata. Fericirea e Eden-ul. Cred ca ea nu trebuie avuta de nimeni intru-totul, altfel s-ar pierde scopul vietii, ar aparea o aroganta lenesa si statica, neproductiva. Sunt unii care o au exact cat trebuie, si sunt fericiti suficient cat sa-si denumeasca viata fericita. Si sunt cei care au gustat-o prea putin. Care ii stiu gustul, atingerea, dar nu o pot avea niciodata satisfacator de mult. Ei isi spun damnati. Dar mai e o categorie aparte, ce-i care o arata. Nu stii daca o au sau nu, dar vezi atotprezentul ras aproape nenatural, mega-fericit pe fetisoarele lor. Sunt ca o pata de gri intr-o lume neagra. Acestia sunt noii mei colegi, bolnav de veseli, plini de o voiosie dusa la extrem, pe care am confundat-o initial cu starea de extaz data de droguri. Dar nu, asa sunt ei. Si din colectivul de 'impune-te sau vei fi sclav tie' ajung in colectivul de oameni fericiti. Sa speram ca vor fi asa tot timpul, si ca voi avea suficient tact cat sa nu-mi scot manusile de raceala prea repede, caci pantofii a trebuit sa mi-i scot la intrare.

Scris in nebunia inceperii scoli, critic, dar mai ales auto-critic. Probabil, incoerent. Azi am fost in culmea inspiratiei fotografice, asa ca... sa nu cerem prea mult odata^^.
Re-reading: Haruki Murakami -Norwegian Wood
Drinking: Choco Truffle Tea
Eating: Blood

Unedited

Copyright © Lex

http://ieromahero.deviantart.com/

Inspired by The Fountain Soundtrack

Requiem for a Dream Soundtrack

Rammstein- Leibe ist fur alle da [m-am molipsit T.T ]

Alice in Chains - Black gives way to blue

Bloodlust

Your bloodlust looks pierces my bare skin, protruding right through my flesh. The sweet blood pulsing through these thick blue veins. These thick blue veins beneath the soft skin of my wrist. You dragged your tongue up my arm, the warm, smooth breath burned my cold hands. But I wanted more. And you wanted what was below the skin. Pulsing through me, keeping me alive. I could hear the blood pounding in my ears; I could feel it beating beneath my fingertips. Bloodlust...

Let me feed on your blood. 'Cause you already have mine. The saline fragrance fills the air, while my vamped eyes struggle in the orbits to see through the dilated pupils of lust. I need it. I grasped your hand. Don't look at me. My teeth can't pierce through skin or flesh... But I push my needle right in your vein... I am stealing your blood, letting it slowly drip into my mouth. With every single drop, I feel your poisoned desire... With every single drop, you feel life being sucked away.

As you hold a rose in your soft palm, the petals brimming with life remind you of yourself. You're reminded of your own intentions by the thorns gracing inside. Hit me with your venom words. I moved my lips to your main artery, it was so close. Yet so far away. One bite and it'd all be mine. All that bloodlust... I couldn't live without it. It kept me alive.

Such a saline aroma pervades the air as your ghostly kisses delight my skin. Blood stil pours from your mark. Tell me, as these claws drawed your blood, how did it feel, for your damnation to succumb ?

So, as of now, in bloodied lust and frenzy, you whisper to me.

My eyes shiver immensely in their orbits. My breathing dulls to silence and then to nothing. My mouth hangs open in response to your fierce strangle, dragging along in my mind. My ears can't hear you clearly, yet a stream of frequency is percepted. These words echo in my head "I'm going to rip out your heart and show it to your dying eyes." Say it. Can you? Your hatred stripped me and left me naked. Whispers rang in my ears as I tried to hide.

Watching the droplets adorn it's leaf, forever staining it crimson. I see the raining blood running down your face, staining your arms... Your red-stained hands...With those warm long fingers you take my face in your hands. A rose bush flowers black, as the night through the red showers. Stain me with your blood. Let me bathe in your sweet, black roses scented blood. While crimson slivers make their way on delicate features, your eyes turn dead and depthless.

I reached up, to kiss your neck. I breathed in the delicious smell, and felt the blood pounding once again. I let my teeth graze against your neck, and my lips kissed your neck once more. I nibbled slightly, and I heard you breath out a moan. Your body pushed against mine. We both wanted the same thing.

'Your eyes... These eyes are begging for pain... For the pain of my bites' you said.

'This sweet pain wills me forward, you follow my shadow to the end, wanting to hold the memory in the light. One day it will fade to black.' I told your body drenched in scarlet hues that bait me by the way blood flows down your chest. The red stained eyes... my pupils can't help but focus on, creating double vision and a severe headache. You're back. Staring at the ceiling for eternity, I feel your lost, grey gaze.

That is how you became the beast with bloody desires that curse him. Lay your hauntingly human sins on me. You already have the throne of lies in the heart of this evil city. Doomed to be bound by the body caging him... Your flesh craved for me.

The mornings' bloody red fog lingers below the window. You hold your hand to the sky. The blood dripping on your face as you hold the thorny rose tight. As the sun begins to set, the rose begins to wither, its beauty crumpling with the day, its velvet petals wrinkling brown. I want to feel the light again, though I'm already dying.

He closed his eyes as his face vanished.

Even his peaceful smile deserted him.

His red torso that was given strength of a thousand men turned to ash.

The legs that rode along the streets and filled them with terror were gone.

Smoke and flames devoured the empty city as we turned to ashes.

Let me feed on your blood again.

I'll let you soak me in your bloodbath whenever you ask.

Copyright © Lex

http://ieromahero.deviantart.com

Scris intr-un delir nebun, aproape absurd prin prisma unei minti insangerate de intunericul noptii, cu gust de sange dulce-amar.  

Drinking: Blood

Listening: Lamb of God - Blood Junkie

    Lamb of God - Vigil

Clint Mansell - Lux Aeterna

My Chemical Romance - Blood [in amintirea vremurilor ce au fost si nu se vor intoarce. Betie cantand 'Blood' cu accent rusesc:))]