joi, 6 ianuarie 2011

Morning Blood

-Lasă uşa!
-Lasă-mă să plec!
-Nu, nu pleci nicăieri...
-Lasă-mă dom'le în pace!
-Calmează-te!
-Nu, nu mă calmez...
-Nu mă lasă aşa...
-Ai un bilet în bucătărie, citeşte-l şi lasă-mă!
-Nu, nu vreau să-l citesc, vreau să rămâi cu mine!
-Scumpule, nu mai stau cu tine, pur şi simplu m-am săturat.
-Eşti singura mea prietenă, nu pleca, te rog!
-Nu, nu sunt singura. Te urăsc!
-Mă doare.
-Nu mai are rost să îmi zâmbeşti
-Credeam că sunt totul pentru tine
-Nu, nu eşti şi nici nu ai fost.
-Dar eu mereu am încercat să-ţi ofer răsăritul
-Şi n-ai reuşit...
-Dar am încercat!
-Auzi, dute şi ia-ţi o sticla de vin şi relaxează-te...
-Dar nu vreau să se termine aşa!
-S-a terminat deja.
-Lasă-mă să dau timpul nostru inapoi, să răsucesc mecanismul asta dur.
-Fiecare pe drumul lui, nu există rezolvare.
-Nu mă face să-mi omor gândurile. Nu trebuie să cădem pradă mormântului de tăcere.
-Omoară-le! Omoară-mă şi pe mine odată cu ele. E prea mult!
-Dar nu mai urla...
(şi mai tare)-Urlu, fiindcă asta meriţi!
-Şi eu care mă gândeam că te iubesc...
-Mă iubeşti pe dracu. Tu niciodată nu m-ai înţeles.
-De ce faci asta acum?
-Ce fac?
-Asta...
-Nu pricep. Ce dracu vrei de la mine?
-De ce iti tai aripile?
-Ţi-am oferit tot ce am putut
-Nu! Cred că eu am oferit tot ce am putut.
-Taci!
-Iubito...
(Furioasă, respirând sacadat.) -Nu, eu nu sunt iubita ta.
-Priveşte-mă!
-Nu, sunt satulă să te privesc.
S-a încalţat, a trântit uşa şi a disparut în viscolul ninsorii. Pentru totdeauna.

El s-a dus in bucătărie. Intr-adevăr, biletul era acolo. Şi-a aruncat cămaşa pe el, şi-a luat chitara şi a plecat pe faleză.

S-a aşezat pe bancă şi a aprins o ţigară. Fumul ei rostogolindu-se in ninsoare violenta, zburând din vârf de aripă de vânt îl fascina. A început să cânte. Se va întoarce...

Şi el își ascundea tristețea sub o cămașă în carouri. Era actor. Însă piesa lui de teatru se apropia de sfârșit, parcă scenaristul vieții lui i-a introdus o secvență în care trebuia să înfrunte viața și să-și aștepte moartea. Cu nasul scurs. Ochii închiși. Şi riduri aplatizate pe frunte, dă din cap și acceptă. Avea broşa ei cu un chip delicat de alb gravat in albastru, ţigările in buzunarul paltonului şi fumul ei cu aromă lemnoasă în piept. Ţinea o umbrelă, ca acele milioane de molecule de apă să nu-i șteargă menirea. Era conștient de ce vroia să facă. Ştia că nu mai este iubit. Își dorea chiar și un copil. Dar viața i s-a scurs. parcă dintr-o dată una peste alta nu-și mai dorea nimic, decât liniște. În zăpada albă unde i-a văzut primul strop de sânge.

Un comentariu:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere

Scuzati deranjul! Toate criticile, intrebarile, parerile, noutatile, dorintele, cerintele, urarile, cantecele, amintirile sau ce va trece dumneavoastra prin cap dupa o partida de blog, puteti scrie aici. Incerc sa raspund cat de rapid pot...