Pe valul calm şi negru, în care-n somn cad stele
În visuri de cleştar,
Adoarme criul într-un pat de umbră
iar soarele-şi ascunde asfinţitul în perdeaua de izvoare.
Zâmbetul florii, capul plecat între baţele reci
ale apei, evocă trecutul
din aerul greu
al Galaţiului.
Inocentă, ai zice că doarme,
în timp ce apele-i sugrumă speranţele-n veci.
Străzile se încing, se dilată, se ascund, se sufocă
Iar teii îşi spulberă-n vânt a lor pleată
Uitată-ntr-un gând.
Trupul lui rămâne doar un contur în asfinţit, îngropat de liniştea sufocantă de vară târzie... şi e târziu şi totul se îngroapă în amurg.
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergere