Cvartetul naturii...

Este prea cald înăuntru şi prea frig afară. Un fior rece îmi gâdilă măduva spinării, iar eu aştept cu acelaşi dezinteres, totuşi cu o stranie emoţie, şi dorinţă arzătoare, a cărei pâlpâiri calde devine din ce în ce mai greu de stăpânit. Vântul îmi suflă gândurile reci, fremătând parcă de violenţă, vibrând de imprevizibil. Albastrul infinit al cerului prevesteşte tenebrele ce-l vor cuprinde. Lumina îmi sfâşie privirea, iar respiraţia austrului umedă-mi amorţeşste mişcarea. Fiori reci îmi aleargă prin gene, zimţi de foc îmi paralizează suflarea. Deşi vântul se izbeşte cu toată furia lui de ramuri, dezbrăcându-le de frunze, propagându-le in vid, totul pare încă cuprins de calm, calmul de dinaintea furtunii...
Adevărul e că aceasta e pentru prima dată când mi-o doresc a veni, când nările îmi freamătă după mireasma ei, la fel cum nările lupului freamătă când simte căprioara în apropiere. Asta e furtuna în care voi dansa, voi pluti, voi profita de ea cât mai mult cu putinţă. E furtuna în care voi sta în braţele tale şi te voi privi cum mă fereşti de stropii reci, ca nişte mici săgeţi, ce vor să-mi împiedice ochii a te mai vedea.
Dar acum cerul s-a dezlănţuit; umbra se ţese, nedesluşită asemenea unei rune pe cerul de un albastru bolnav. Îmi scald privirea in vartejul plumburiu, care devine tot mai sumbru, mai mohorît, totuşi atât de violent, suflul răzleţ îşi şterge aripile de obrajii mei. El şuieră nebun, mânat de norii negri de furie. Marea de întuneric a-nghiţit soarele, a acaparat căldura lui. Eu încep să alerg, simt fulgerele adunându-se în spatele meu, brăzdând cu furia lor nestăvilită cerul, împărţind norii-n două cete să gonească după mine. Mă lupt iarăşi cu natura. Alerg şi nu-mi îngădui răgaz să privesc în urmă, unde noaptea albastră mă urmăreşte, căci îi simt fiecare pas, fiecare răsuflare şi simt rozele desprinse din spuza norilor plesnindu-mă pe spate. Peisajul transcedent mă transpune într-un paradis în destrămare.
În depărtare, îmi pare că întrezăresc o lumină, o linie albă de care să m-agăţ. Întind mâna şi simt străfulgerarea rece a fulgerului. În spatele meu, simt, aud, chiar şi văd rumoarea lor devorându-mă, aruncându-şi flăcările după mine. În jurul meu se ridică o temniţă, iarba mă ţine-n loc în încleştarea venelor ei, vântul mă-ncorsetează strivindu-mi coastele în îmbrăţişarea lui nebună, durerea atinge apogeul în timp ce o lacrimă se loveşte de umărul stâng. E o săgeată ce mă arde brutal şi rece până la paroxism, e prima clipă ce-a căzut ca strop de ploaie. După ea, un râu îi va urma... 
Aş vrea să fug dar nu pot. Simt cum carnea îşi pierde freamătul, cum mintea îşi câştigă prea multă luciditate, cum griul începe să se aştearnă. Şi se zbat şi tremură şi sfâşie tot în urma lor. Pare că toată natura s-a zdruncinat sub bubuitul asurzitor al tunetelor şi blitzul fulgerelor. Ploaia căde violentă, stropii parcă se întrec spre asfaltul dur. Am închis ochii... Aud muzica valurilor ca o parte furtunoasă din Wagner, vântul calmându-şi treptat şuierul ce-mi aminteşte de Mahler şi ritmul abstract al tunetelor şi luminilor asemenea unei piese de Stravinsky. Toate s-au îmbrăţişat brusc şi tare.
E furtuna mea, şi aşa va rămâne mereu, atât cât pot eu să înţeleg ce înseamnă mereu.