Pas-Parole

Nisip. Mă înec în nisip până la pleoape. Nu mai pot respira, nisipul îmi inundă gura, traheea, creierul, mintea... gândesc nisipos. Mă trezesc în noapte . Ce fel de vis mai e şi ăsta? De vreo patru nopţi încoace se tot repetă. Picioarele-mi sunt de plumb. Nu-mi pot mişca nici măcar mâinile, sau buzele... Nu mai respir. Ştiu că în camera asta e un mort. Îi simt carnea putrezindă, îi aud amintirile tăcând, stingându-se sub flamura stinsă de câteva zile a cărnii moarte.
Nu m-am întrebat niciodată ce va fi dincolo. Ce e moartea, sau chiar ce e viaţa. Cine suntem noi? Însă nu e un mister, e ceea ce noi nu vedem. Viaţa e perdeaua dinaintea lumii de după moarte. Iar moartea e îndepărtarea perdelii. Orice final e un nou început. Undeva, se aude o coliziune înfiorătoare. Scârţâit de roţi, ambreiaj, frână. Paşi tăcuţi pe alee...

Focul de pe plajă încă arde. Îl privesc tăcută din mormântul meu de nisip. Simt parfumul mării, şi simt cum spuma se zbuciumă nervoasă să mi-l stingă. Paşi? La ora asta? Pe plajă? Dar cât e ceasul?...

Înainte să plece de-acasă, a sărutat-o pe fruntea răcită de suforile creaţiei. Viaţa ce se naştea în ea a erodat-o, a săpat brutal în ea, mestecându-i floarea tinereţii, măcinâdu-i visele. Şi a lăsat-o pe scaun, cum stătea şi înainte, cu mlădiţele albe legănându-se prelung, uitând atingerea mâinii aspre. Îşi puse uniforma şi plecă.

Un copil în uterul mamei se gândeşte la sfârşitul acelei vieţi interioare. Acum trăieşte într-o cutie moartă, până şi ceasornicul sângeriu a-ncetat să mai plângă. Acum, doar leneş se mai scurge o lacrimă din emoţia iubirii ce l-a născut şi omorât. Cât o urăşte! Cât de oribil este să începi să mori prin a urî? Cutia toracică a fetusului tremura.

Distinge o fiinţă lângă el. Ştie că e un cadavru. În camera asta toţi sunt morţi. Îşi roti globii albăstrui, laptoşi parcă, în căutarea unei raze. Cuante colorate îl fulgerau până-n fundul retinei. Fovea centralis. Acum, doar un punct orb.

Inima pulsează rapid. 220 de bătăi pe minut. Imposibil! Forţa umană e uimitoare. Dar şi mai uimitoare e puterea minţii. Iar mintea mea... Ei bine, gândul meu m-a adus aici, în străfundul clepsidrei cu viaţă, să mă scald în fiecare secundă pe care o muriţi voi! Dar ceea ce vă omoară pe voi, cu fiecare fracţiune, pe mine mă-nveleşte într-o crustă de ghimpi.

Păşeşte pe plajă. Şi-a omorât nevasta şi copiii nenăscuţi. Trei vieţi m-au sugrumat şi m-au târât din adânc. Nisip. Ceva mă ridică din nisip, focul e stins demult. Respir mai liber ca niciodată. Gândesc înmărmurit. Lumina orbitoare se stinge uşor. Mă trezesc. E încă noapte. Ceasul nu s-a mişcat o secundă de la trezirea bruscă de dinainte.

Mă uit în oglindă, dar nu ştiu cine sunt. Îmi scot cămaşa pentru a vedea memoriile unei lupte. "Arta de a satisface un criminal prin simplul fapt că te supui"... De ce scrie asta pe corpul meu? Şi cine este Sada? Pe corpul meu, literele păreau să alerge, alunecând spre ultima clipire. Privirea rămâne ţintuită, iar cortina de gene cade dramatic peste irisul decolarat de lacrimi.

Soldatule, bine ai venit în Paradis!