Strain de toti,
pe-al mortii drum
scrasnindu-si pasul merge-un trecator...
In bezna umeda de alb
stele se spulberau de pudra de magneziu;
Captiv-o tin lanturile,
incatusata de propriile-i pofte,
mai face-un pas spre abisul infinit.
Nestavilit, eternul ceas isi scurge
ca vraji din care mucegaiul plange
albele lacrimi.
Suava, in bataia crivatului
spatele-si indoaie
si cu ochii impanziti de gheata
razbeste inc-un pas in mare.
Divina, neinchipuit de alba,
un psalm de stihuri amare
implora cu disperare
ca voracitatea orelor grele s-o omoare.
De umeri, uscate maini de gheata
O trag si mai adanc spre groapa...
Dar ea inainteaza.
Pasul i-l impinge-napoi
Iar forta-si cere tributul,
Infrigurat este amurgul,
inspumat de gloria zorilor din noi.
Dar cum zapada-si mana infinita
tipatul ei crud prin valea nesfarsita
To be continued. Or maybe not...
Trupul lui rămâne doar un contur în asfinţit, îngropat de liniştea sufocantă de vară târzie... şi e târziu şi totul se îngroapă în amurg.
duminică, 19 decembrie 2010
duminică, 12 decembrie 2010
Running out of me...
O încăpere, nu foarte mare, cu două fotolii faţă în faţă şi o măsuţă uşor în lateral. Într-unul din fotolii, stă un bărbat cu o cămaşă simplă, gri şi o pereche de blugi închişi la culoare. Pe uşă intră o fată tânără cu o rochie roşie din catifea, cu guler croşetat. A luat loc încet în celălalt fotoliu şi s-a aşezat picior peste picior.
-Bună ziua...
-Da... Bună ziua. (pauză de câteva secunde, în care cei doi s emăsoară din priviri) Ştiţi de ce am venit la dumneavoastră?
-N-ai vrea să ne tutuim?
-Habarn-aveţi...
-Într-adevar, sunt multe motive pentru care ai fi putut aici.
-Ei vor să mă oprească; dar eu nu pot fi oprită. Nu am venit aici să mă opriţi. Am venit să îi explic cuiva; mi-ar părea rău pentru părinţi să plec fără nicio explicaţie. Ei oricum n-ar înţelege niciodată...
-Adică?
-Adică nu ar înţelege. Aş fi ipocrită să spun că sunt părinţii mei. Mai mult de faptul că mi-au dat un nume şi m-au ţinut în casa lor nu au făcut. Nu ştiu nimic depsre mine. Dar nu-i pot învinui...
-Cu toate astea nu-i consideri părinţii tăi?
-Nu... Am avut ce mi-a trebuit. Mi-au dat ce puteau. Dar sunt lucruri pe care nu le voi putea spune vreodata. Au fost mai mult ca nişte vecini.
-De ce ai venit aici atunci?
-Am venit... Poate că idea asta de a vorbi m-a captivat. Probabil că am venit la confesiune. N-am mai fost de mulţi ani pe la o biserică... Dar nu vă faceţi iluzii că mă veţi opri. Sunt furtuna ce s-a stârnit pe o mare rece, înaintea unei ploi fierbinţi... Am venit să faceţi un raport, că sunt nebună, că sunt orice, numai să le poate explica lor ceva. Nu pot să ma gandesc ca vor ramane toti masca cand vor vedea ca am murit... Sau poate se asteapta...
-Vrei un raport? Atat?
-Da... Vreau un raport.
-Esti sigura?
-Da, altfel de ce as fi aici?... Vreau un raport...
(Urmeaza un moment de tacere. Ea se apleaca in fata.)
-Nu ar trebui sa puneti intrebarile?
-Care intrebari, Dana?
-Intrebarile dumneavoastra, de psihoterapeut...
-Mmm... Nu cred ca e nevoie. Ai venit sa-mi spui ce crezi tu ca e de spus.
-Nu stiu... Am avut multa treaba zilele astea.
-Te pregatesti?
-Intr-un fel... Vreau sa-mi termin schitele. Stiti, am impresia ca varsta, anii, timpul chiar ne apasa tot mai greu pe umeri. Pentru ca de fiecare data spun ca o sa am timp 'mai incolo', ba chiar si altii ma pun sa aman procese ce-mi sunt necesare. Cand aveam 10 ani, as fi dat orice sa am 14, la 14 doream 18, am ajuns sa am 18 si asteptam deja plictisita sa vina 20... Acum am 20 si o clipa n-as vrea sa ma-ntorc. Eu vreau sa ma apropii cat mai mult de sfarsit, de neant. Vreau ca ploaia sa stinga valurile mele si sa ma adoarma, sa ma inece in apa ei de cristal si sa-mi congeleze suflarea intr-un val. Dar ma intreb ce se intampla cu oamenii dupa ce mor... Adica, ne asteapta nimicul? Sau exista un Dumnezeu, sa ne salveze daca l-am slujit si sa ne pedepseasca daca l-am desconsiderat? In primul rand, eu nu cred. Va zic, ca n-am venit aici sa ma convingeti, sa faceti vreun miracol si sa ma razgandesc. Am venit... nu stiu de ce am venit. Ca sa para ca ma stradui, ca parintii sa inteleaga ca n-am avut de ales; ca e o forta mai mare decat mine care se joaca cu corzi si, si, si... si vrea sa ma atraga tot mai adanc in prapastie. Ba nu, forta asta sunt eu, forta cu care chem valul ce ma va rasturna pe vecie... Dar cum spuneam... Eu nu inteleg un lucru, poate dumneavoastra stiti, stati mai bine cu logica decat mine...
-Ce nelamurire ai?
-Nu inteleg de unde nevoia de a avea un asa zis 'Dumnezeu'. Nu-i vad sensul, nu exista dovezi clare ca ar exista, nici macar atat. Si apoi sa presupunem ca acest Zeu exista... De ce sa-l iubim? Aceasta fiinta lasa boala, razboiul, ura, si, si toate astea sa desparta oamenii, sa destrame Edenul pe care, sa zicem, el l-a creat, nu vad de ce ar merita slava cuiva. De ce sa-si distruga propria creatie? Pentru ca daca chiar ar fi aceste Zeu, un zeu demn de preamarirea oamenilor, acesta ar putea sa opreasca tot, in loc sa ne lase sa ne omorim singuri... Ce ziceti?
- , aceasta problema nu sunt in masura sa ti-o lamuresc...
-Mda, bineinteles... Dar... va e teama ca ar putea exista o forta, ceva...? Nu mai vreau sa dau inapoi. De fapt, si daca as fi condamnata la un calvar vesnic... as accepta, pentru ca a devenit insuportabil. Ma simt goala si in jurul meu leviteaza, ca intr-o sfera de fum gros, raze de ura, dezgust si razvratire impotriva... impotriva unei stari de amorteala, de nu-mi simt nici gandurile pe care le-am pierdut in lungul razboi cu viata. Am fost infranta. Steagul meu a fost spulberat de prea multe vartejuri si furtuni. Iar cosmarurile mele au devenit doar niste sageti aprinse ce ard infipte in creierul meu... M-am pierdut intr-o perdea de temeri iluzorii, unde sufletul spalat si intubat isi vede sangele transformat intr-o ploaie fierbinte, aproape ireala. Vocile s-au transformat, placative, intr-o lume lipsita de suflete, nesavarsita prin instrumente reci; in jurul meu a mai ramas doar albul iernii, sa ma-nvaluie in genuina nastere a unui abator chirurgic plin de urlete. Radiant, fara viitor, ma ascund dupa o placa, caci eu nu mai pot zice. Amorteala asta sacra, sfanta, divina parca mi-a impanzit fata, si-mi vad degetele desscompunandu-se, rozandu-se in fata mea, imi vad pielea erodanda dezvaluind ciolanele-mi albe, macinate de ura si vrajba... E o splendida, apocaliptica imagine... Astept sa ma contopesc... Stiti ce mi-ar placea?
-Ce anume?
-Sa devin marea... Sa simt fiecare picatura de ploaie izbindu-se in mine, penetrandu-ma cu acul ei ucigas, inecat in otrava pe care am dorit-o, pe care am fost tentata sa o sorb... As vrea sa am o moarte dureroasa...
-De ce? Poate ca ai avut deja prea multa durere...
-Nu. Niciodata nu am avut prea multa durere. Nu plec pentru ca nu rezist durerii, plec pentru ca nu am motiv sa traiesc.
-Dar nu te-ai gandit ca ai putea gasi o raza de lumina in altceva, poate in altcineva...
-Am îngropat cel mai aprig secret al meu, l-am scufundat în mansarda pe care am încuiat-o singură. Îmi... îmi doream să uit, atât de mult, atât de arzândă era dorinţa ea că acum nici chipul acela nu-mi mai spune ceva. M-am bântuit cu fantome fatidice, inexistente... Mi-e frică. Dar nu mai ştiu de ce. Mă arde o groază şi compensez lipsa dimineţilor cu gândul morţii. Mi-a devenit atât de necesar. Mi-am şi imaginat cum va fi.
-Şi cum va fi?
-Dureroasă, v-am spus. Am câteva scenarii în minte.
-Dureroasă, v-am spus. Am câteva scenarii în minte.
-Şi vrei să mi le împărtăşeşti?
-Încă nu m-am decis... (Linişte. Aşteptare. Durere.) Mă pierd într-o spirală de culori reci. De la un timp, aerul pare greu, bolta ca de plumb mi se izbeşte de creştet şi mă simt... Nu mă simt. Ce naiba să simt?
-Să înţeleg că e un sentiment de goliciune?
-Ce goliciune? Mă sfâşii, mă sfărâm, mă rup... Mă destram. Zadarnic şterge vremea a gândurilor urme! Încă îi mai aud cuvintele zbătndu-mi-se-n minte. Paşii mi se pierd în zăpada dură, ceţoasă... Am devenit doar un actor într-o scenă asupra căreia nu mai deţin controlul. Respiraţia sacadată şi ochii îngheţaţi/paralizaţi într-un izvor de lacrimi îmi sunt impuse de o forţă mai puternică decât fluviul ce se zbate în mine ca o cascadă spiralată. Nici nu mai pot să picur din ochii mei cristal. Parcă regizorul a spus Stop cadru! şi acum aştept cortina să cadă. De data asta, pentru totdeauna. Un pas şi-o piruetă, apoi urmează asul înapoi şi-o săritură. Dar când valsezi singur, cine să te prindă?
(Urmează tăcere. Ea se uită încurcată în jur şi se înveleşte în eşarfa ei.)
-Puteti să-mi daţi puţină apă?
-Desigur...
(El îi toarnă apă în pahar. Ea bea tăcută. Liniştită închide ochii şi oftează.)
*Final*Listening to Nightwish - Sleeping Sun
Gorgoroth - Incipit Satan
Behemoth - At the right hand ov God
Snow Patrol - Open your eyes
Elfen Lied - Lilium
Hatsune Miku - Can't I even dream?
Mood : depressive
Drinking : Sencha Tea and Hot Chocolate
Eating : Ibuprofen
marți, 7 decembrie 2010
Final de epoca
Ce se intampla cu visele copiilor morti?
Pentru ca oricat ar fi de volatile si ordinare, vise am si eu... sau poate sunt numai visele mastii mele pentru ca eu... eu nu mai exist. Am trecut intr-o nefiinta, unde nimic nu-mi tulbura tacerea, iar jocul mastilor mele, contopite intr-un corp banal, urat, hidos, grotesc, controleaza lumea cu degetele lui marunte. Unde sunt eu?
Si totusi...Unde se duc visele copiilor morti?
Oare treaba asta, numita generic viata, ce ne chinuie intr-o neostenita ameteala, intr-un vertigo mortal, ce ne strapunge maruntaiele cu tocul cui al spinilor ei, permite un ragaz visului ? Altadata dispretuit, acum de sila ma cuprinde groaza de dinaintea capitularii, groaza de nimic. La eternul paradox al trairii, se mai adauga o rotita menita sa puna mecanismul in miscare.
Blaga ne invata, evocand mitul poemelor lui, ca fiecare lucru isi are originea tocmai in opusul aparentei lui. Dar aici nu mai e o corola de minuni, aceasta a ars de mult, aici e destructie infloritoare, din care neantul isi scurge mrejele peste noi... sau poate doar peste mine.
"- Eu am incetat sa exist de cateva saptamani. Daca ma cauti pe MINE, nu ma vei putea gasi... Niciodata.
- Dar ce voi gasi ?
- Vei gasi o fantasma goala, fara esenta, care se ascunde dupa false obsesii si masti ale faditatii ei..."
" -De unde stii ca tot ce ti-am zis pana acum nu a fost parte din masca?
- Nu stiu.
- Nu-mi zice ca viata e numai masti. Aia e viata TA.
- Poate nici nu mai aud ce spui. Poate nici nu mai vad..."
Pentru ca oricat ar fi de volatile si ordinare, vise am si eu... sau poate sunt numai visele mastii mele pentru ca eu... eu nu mai exist. Am trecut intr-o nefiinta, unde nimic nu-mi tulbura tacerea, iar jocul mastilor mele, contopite intr-un corp banal, urat, hidos, grotesc, controleaza lumea cu degetele lui marunte. Unde sunt eu?
Si totusi...Unde se duc visele copiilor morti?
Oare treaba asta, numita generic viata, ce ne chinuie intr-o neostenita ameteala, intr-un vertigo mortal, ce ne strapunge maruntaiele cu tocul cui al spinilor ei, permite un ragaz visului ? Altadata dispretuit, acum de sila ma cuprinde groaza de dinaintea capitularii, groaza de nimic. La eternul paradox al trairii, se mai adauga o rotita menita sa puna mecanismul in miscare.
Blaga ne invata, evocand mitul poemelor lui, ca fiecare lucru isi are originea tocmai in opusul aparentei lui. Dar aici nu mai e o corola de minuni, aceasta a ars de mult, aici e destructie infloritoare, din care neantul isi scurge mrejele peste noi... sau poate doar peste mine.
"- Eu am incetat sa exist de cateva saptamani. Daca ma cauti pe MINE, nu ma vei putea gasi... Niciodata.
- Dar ce voi gasi ?
- Vei gasi o fantasma goala, fara esenta, care se ascunde dupa false obsesii si masti ale faditatii ei..."
" -De unde stii ca tot ce ti-am zis pana acum nu a fost parte din masca?
- Nu stiu.
- Nu-mi zice ca viata e numai masti. Aia e viata TA.
- Poate nici nu mai aud ce spui. Poate nici nu mai vad..."
marți, 30 noiembrie 2010
Sweet decandence...
Eram acasa. Inauntru domea un frig aproape anormal, in timp ce afara era prea cald pentru luna octombrie. Cuprinsa de o melancolie seaca, m-am gandit sa-mi fac ordine in minte, in sentimente, in mine. Am gasit cufarul micut in care am pastrat toate amintirile noastre. I-am pus si un lacatel, acum ruginit de timpul care sa asernut peste el. Acolo salasluiesc timpuri de mult uitate, amintire pline de viata, sau poate doar de o tristete nefireasca pentru oamenii arzand in tacere. Ce am pastrat acolo? Fotografii vechi, reflexiile trupurilor si ideilor noastre.
Prima imagine... Pe malul dunarii, doar doua corpuri imbratisate, unite intr-un singur spirit. Te simt si-acum, cum cu bratele tale fragede, imi ciufuleai parul si te uitai cu privirea ta plina de viata... Iti simt si acum fiorul, spalandu-mi chipul de povara anilor. Cum se prelinge inc-o ora sinistra in tacerea noastra, cum ca un rau ma desir in nemurire si in bratele lui cuprinde o lume intreaga de povesti si amintiri. Cum pecetea sarutului le scalda inimile in cerul alb. Din ochii lui s-a scurs o lacrima. Era alba...
O alta fotografie. Imi amintesc prima cearta. El o scruta pe ea cu privirea lui nervoasa, cu pupilele ingustate, contractate in vorbe taioase. Apa se scurgea molcoma, unduindu-se alene si mulandu-se pe malul prafuit. Ea il privea cu lacrimi amare, incercand sa-si explice ce se intamplase. Vorbe grabite, aruncate la voia intamplarii... El isi frangea mainile sau si le ascundea prin buzunare, ea isi rasucea parul pe degete. Cu ochii incetosati, ii implora iertarea. El nu avea chef sa asculte. Dar intre ei era doar o distanta nemasurabila.
Urmatoarea imagine. Era iarna. Erau la cafeneaua din coltul strazii ce ducea spre liceu. Tocmai se plimbasera prin parc si ea primise o bulgareala zdravana. Cu mainile inghetate si tremurand aritmic, ea incerca sa-si toarne zahar in ceaiul aburind. El o privea duios, zambit. Ea se asscundea in fularul umed si isi scutura manusile de zapada. O intreba ceva, dar acum nu-mi mai amintesc ce. Chelnerita ii aduse si lui cafeaua cu lapte. Dupa ce au baut fiecare ce-si luase in tacere, el a strans-o in brate si i-a alungat cativa fulgi de nea din par. Cred ca e singura fotografie in care amandoi erau fericiti.
Ultima fotografie. Un drum lung, invelit de frunze reci, deshidratate de urletul vantului strecurat prin gura vaii... Doar ea a mai ramas, singura... Un litru de lacrimi se scurge intr-un izvor ce sange scurge prin trupul ei gol. Astept.
marți, 16 noiembrie 2010
Paris
La jeune fille s’avança sur le balcon. Elle regardait les autres gens assis tranquillement sur le leur en discutant, en mangeant ou en rigolant. L’atmosphére qui régnait ce jour là était si belle. Si calme et si agréable.
Étendue, toute sa silhouette, d’une allure des plus coquettes, se mouvoit sous les étoiles comme au vent un léger voile. Elle a l'air de Paris...
- Il fait tellement chaud, dit-elle à haute voix, seul.
Elle regarde sur le coupole de la ville, dans l'air doux du matin, lissé par sa rosée fraîche, étonnée par son lourde palpitation. Les courants chauds de lumière montaient de la brume du matin, cannelée dans les cieux bleus. Les nuages avaient un assourdi, doux veloured rose, apaisant à sa somnolence de vérité.
Nu m-am putut decide.
Copyright @ Lex
http://ieromahero.deviantart.com/
Étendue, toute sa silhouette, d’une allure des plus coquettes, se mouvoit sous les étoiles comme au vent un léger voile. Elle a l'air de Paris...
- Il fait tellement chaud, dit-elle à haute voix, seul.
Elle regarde sur le coupole de la ville, dans l'air doux du matin, lissé par sa rosée fraîche, étonnée par son lourde palpitation. Les courants chauds de lumière montaient de la brume du matin, cannelée dans les cieux bleus. Les nuages avaient un assourdi, doux veloured rose, apaisant à sa somnolence de vérité.
Elle avait perdu la notion du temps et il lui était impossible de savoir si le soleil se levait ou s'il partait déjà pour laisser sa place à la dame blanche et à sa suite étincellante.
Les hautes silhouette des immeubles se découpaient à l'horizon, perdues dans la brume dorée qui flottait langoureusement, rappelant une histoire d'amour. Un vieux disque avec Edith Piaf joue à l'arrière-plan, en voulant silencieusement à son âme. Elle sanglote et boit à petits coups du café, écoutant l'ondulation de musique et le remuant de l'atmosphère. Les avenues et boulevards étaient encombrés d'une véritable armée de voitures klaxonnant, zigzagant entre les maisons, boutiques et squares. Le bruit aurait pu paraître infernal, l'odeur d'essence était peut-être pire, mais elle en était presque ravie.
Les hautes silhouette des immeubles se découpaient à l'horizon, perdues dans la brume dorée qui flottait langoureusement, rappelant une histoire d'amour. Un vieux disque avec Edith Piaf joue à l'arrière-plan, en voulant silencieusement à son âme. Elle sanglote et boit à petits coups du café, écoutant l'ondulation de musique et le remuant de l'atmosphère. Les avenues et boulevards étaient encombrés d'une véritable armée de voitures klaxonnant, zigzagant entre les maisons, boutiques et squares. Le bruit aurait pu paraître infernal, l'odeur d'essence était peut-être pire, mais elle en était presque ravie.
Nu m-am putut decide.
Copyright @ Lex
http://ieromahero.deviantart.com/
luni, 15 noiembrie 2010
Dimineata de noiembrie...
Dimineata rece de noiembrie... Patul caldut inca pastreaza parfumul noptii incandescende a celor doi... El inca doarme neintors. Ea isi deschide ochii, si il priveste cu nonsanata copilei ce-si incalca inocenta, cu ochii ei mari, blanzi, sclipindu-i sub fluturarea genelor...
Se ridica incet din pat, avand grija sa nu-l trezeasca cu scartaitul pasilor ei pe podea. Leganandu-se pe varfurile picioarelor, isi trase camasa lui peste corpul ei dezgolit de ardoarea si caldura de altadata. Merse incet pana in bucatarie... Mai avea inca scurte frisoane, desi corpul ii confirma ca s-a terminat, intreaga ei fiinta se tesea intr-un labirint de senzatii, ametind-o cu agitatia lor. Lumina toamnei strapungea incaperea, cu toate ca era o lumina obosita, peretii bateau in nuantele frunzelor vestejite. Si-a aprins o tigara. Deschise larg fereastra si lasa tacerea orasului sa o absoarba. Desi totul era un vuiet, ea era de un calm intangibil, atat de distanta ca parea ireala. Mecanic, isi turna zahar in cafea si privi lung pe fereastra...
De la balconul ei, privea lumea cum se lasa inghitita intr-o tacere oarba, cum se abandoneaza intr-o alienare de zgomote si sunete, desi surde si necizelate, armonizate in tacerea Lumii. In camera plutea un aer boem, cu parfum de tigara ce il ademeni pe el sa se scoale din pat...
A intrat in bucatarie tacut si a miscat capul in semn de salut. Ea ii pregatise deja ceasca de cafea cu doua cubulete de zahar si ii facu semn spre ea. A sorbit usor din cafeaua ce i se oferise. O picatura de foc i s-a prelins pe trahee pana in stomac, desclestandu-i plamanii. A ramas intepenit, contempland pierdut picatura razleata de cafea ce ramase pe buza cestii. Dezmortindu-se, incepu simti ca timpul s-a oprit. Avea impresia ca se scurge de undeva din sus, prelung si infinit, mai dens decat cafea lui, ce purta gustul buzelor ei.
-Iti place camasa ? intreba el, sprea a sparge tacerea ce ii injunghea urechile de-acum.
-Mm?... Aaah, camasa. Nu stiu, nu te-am vazut cu ea.
-Ciudat...
-Absolut deloc.
-Nu, nu. Sunt convins ca am purtat-o...
-Aseara in niciun caz.
-Ce tigari ai ?
-Dunhill...
-Negre ?
-Nu... Rosii...
-Mmm... Nu, multumesc. Ar trebui sa ma las.
-Asta ai zis si aseara dupa prima gura de coniac.
-Am baut coniac ?
-Pai... Tu nu mai stii ?
-Nu.
-Ai zis ca esti fotograf... Iti amintesti ?
-Evident. N-am cum sa uit asta.
-Imi place parfumul asta... E cumva... hmm... L'eau d'Issey ?
-Cum ti-ai dat seama ?
-E singurul parfum de barbati care chiar imi place.
-Aha... Deci stiai.
-Se poate spune si asa...
-Si... tu cu ce te ocupi ?
-Sunt studenta... La teatru.
-Aha... Interesant.
A venit in fata lui, nu inainte de a mai privi odata lumina rozalie a diminetii si s-a asezat zgribulita intr-un fotoliu. Tanara blondina era angelica. Lua ziarul si se uita tacuta pe el. El se aseza pe pervazul ferestrei, fumand in tacere. Ii arunca o privire profunda, apoi spuse clar si taios:
-Ceva imi spune, ca daca te apleci putin pe spate, ai toate sansele sa cazi.
El pufai amuzat si ii intoarse privirea.
********************************************************************************
Listening to: Clint Mansell - Shellshock
Edith Piaf - L'Etranger
Edith Piaf - Milord
Edith Piaf - L'accordeoniste
The Beatles - Girl
The Beatles - Norwegian Wood
Drinking: Still water
Mood: None.
Se ridica incet din pat, avand grija sa nu-l trezeasca cu scartaitul pasilor ei pe podea. Leganandu-se pe varfurile picioarelor, isi trase camasa lui peste corpul ei dezgolit de ardoarea si caldura de altadata. Merse incet pana in bucatarie... Mai avea inca scurte frisoane, desi corpul ii confirma ca s-a terminat, intreaga ei fiinta se tesea intr-un labirint de senzatii, ametind-o cu agitatia lor. Lumina toamnei strapungea incaperea, cu toate ca era o lumina obosita, peretii bateau in nuantele frunzelor vestejite. Si-a aprins o tigara. Deschise larg fereastra si lasa tacerea orasului sa o absoarba. Desi totul era un vuiet, ea era de un calm intangibil, atat de distanta ca parea ireala. Mecanic, isi turna zahar in cafea si privi lung pe fereastra...
De la balconul ei, privea lumea cum se lasa inghitita intr-o tacere oarba, cum se abandoneaza intr-o alienare de zgomote si sunete, desi surde si necizelate, armonizate in tacerea Lumii. In camera plutea un aer boem, cu parfum de tigara ce il ademeni pe el sa se scoale din pat...
A intrat in bucatarie tacut si a miscat capul in semn de salut. Ea ii pregatise deja ceasca de cafea cu doua cubulete de zahar si ii facu semn spre ea. A sorbit usor din cafeaua ce i se oferise. O picatura de foc i s-a prelins pe trahee pana in stomac, desclestandu-i plamanii. A ramas intepenit, contempland pierdut picatura razleata de cafea ce ramase pe buza cestii. Dezmortindu-se, incepu simti ca timpul s-a oprit. Avea impresia ca se scurge de undeva din sus, prelung si infinit, mai dens decat cafea lui, ce purta gustul buzelor ei.
-Iti place camasa ? intreba el, sprea a sparge tacerea ce ii injunghea urechile de-acum.
-Mm?... Aaah, camasa. Nu stiu, nu te-am vazut cu ea.
-Ciudat...
-Absolut deloc.
-Nu, nu. Sunt convins ca am purtat-o...
-Aseara in niciun caz.
-Ce tigari ai ?
-Dunhill...
-Negre ?
-Nu... Rosii...
-Mmm... Nu, multumesc. Ar trebui sa ma las.
-Asta ai zis si aseara dupa prima gura de coniac.
-Am baut coniac ?
-Pai... Tu nu mai stii ?
-Nu.
-Ai zis ca esti fotograf... Iti amintesti ?
-Evident. N-am cum sa uit asta.
-Imi place parfumul asta... E cumva... hmm... L'eau d'Issey ?
-Cum ti-ai dat seama ?
-E singurul parfum de barbati care chiar imi place.
-Aha... Deci stiai.
-Se poate spune si asa...
-Si... tu cu ce te ocupi ?
-Sunt studenta... La teatru.
-Aha... Interesant.
A venit in fata lui, nu inainte de a mai privi odata lumina rozalie a diminetii si s-a asezat zgribulita intr-un fotoliu. Tanara blondina era angelica. Lua ziarul si se uita tacuta pe el. El se aseza pe pervazul ferestrei, fumand in tacere. Ii arunca o privire profunda, apoi spuse clar si taios:
-Ceva imi spune, ca daca te apleci putin pe spate, ai toate sansele sa cazi.
El pufai amuzat si ii intoarse privirea.
********************************************************************************
Listening to: Clint Mansell - Shellshock
Edith Piaf - L'Etranger
Edith Piaf - Milord
Edith Piaf - L'accordeoniste
The Beatles - Girl
The Beatles - Norwegian Wood
Drinking: Still water
Mood: None.
joi, 11 noiembrie 2010
Cvartetul naturii...
Este prea cald înăuntru şi prea frig afară. Un fior rece îmi gâdilă măduva spinării, iar eu aştept cu acelaşi dezinteres, totuşi cu o stranie emoţie, şi dorinţă arzătoare, a cărei pâlpâiri calde devine din ce în ce mai greu de stăpânit. Vântul îmi suflă gândurile reci, fremătând parcă de violenţă, vibrând de imprevizibil. Albastrul infinit al cerului prevesteşte tenebrele ce-l vor cuprinde. Lumina îmi sfâşie privirea, iar respiraţia austrului umedă-mi amorţeşste mişcarea. Fiori reci îmi aleargă prin gene, zimţi de foc îmi paralizează suflarea. Deşi vântul se izbeşte cu toată furia lui de ramuri, dezbrăcându-le de frunze, propagându-le in vid, totul pare încă cuprins de calm, calmul de dinaintea furtunii...
Adevărul e că aceasta e pentru prima dată când mi-o doresc a veni, când nările îmi freamătă după mireasma ei, la fel cum nările lupului freamătă când simte căprioara în apropiere. Asta e furtuna în care voi dansa, voi pluti, voi profita de ea cât mai mult cu putinţă. E furtuna în care voi sta în braţele tale şi te voi privi cum mă fereşti de stropii reci, ca nişte mici săgeţi, ce vor să-mi împiedice ochii a te mai vedea.
Dar acum cerul s-a dezlănţuit; umbra se ţese, nedesluşită asemenea unei rune pe cerul de un albastru bolnav. Îmi scald privirea in vartejul plumburiu, care devine tot mai sumbru, mai mohorît, totuşi atât de violent, suflul răzleţ îşi şterge aripile de obrajii mei. El şuieră nebun, mânat de norii negri de furie. Marea de întuneric a-nghiţit soarele, a acaparat căldura lui. Eu încep să alerg, simt fulgerele adunându-se în spatele meu, brăzdând cu furia lor nestăvilită cerul, împărţind norii-n două cete să gonească după mine. Mă lupt iarăşi cu natura. Alerg şi nu-mi îngădui răgaz să privesc în urmă, unde noaptea albastră mă urmăreşte, căci îi simt fiecare pas, fiecare răsuflare şi simt rozele desprinse din spuza norilor plesnindu-mă pe spate. Peisajul transcedent mă transpune într-un paradis în destrămare.
În depărtare, îmi pare că întrezăresc o lumină, o linie albă de care să m-agăţ. Întind mâna şi simt străfulgerarea rece a fulgerului. În spatele meu, simt, aud, chiar şi văd rumoarea lor devorându-mă, aruncându-şi flăcările după mine. În jurul meu se ridică o temniţă, iarba mă ţine-n loc în încleştarea venelor ei, vântul mă-ncorsetează strivindu-mi coastele în îmbrăţişarea lui nebună, durerea atinge apogeul în timp ce o lacrimă se loveşte de umărul stâng. E o săgeată ce mă arde brutal şi rece până la paroxism, e prima clipă ce-a căzut ca strop de ploaie. După ea, un râu îi va urma...
Aş vrea să fug dar nu pot. Simt cum carnea îşi pierde freamătul, cum mintea îşi câştigă prea multă luciditate, cum griul începe să se aştearnă. Şi se zbat şi tremură şi sfâşie tot în urma lor. Pare că toată natura s-a zdruncinat sub bubuitul asurzitor al tunetelor şi blitzul fulgerelor. Ploaia căde violentă, stropii parcă se întrec spre asfaltul dur. Am închis ochii... Aud muzica valurilor ca o parte furtunoasă din Wagner, vântul calmându-şi treptat şuierul ce-mi aminteşte de Mahler şi ritmul abstract al tunetelor şi luminilor asemenea unei piese de Stravinsky. Toate s-au îmbrăţişat brusc şi tare.
E furtuna mea, şi aşa va rămâne mereu, atât cât pot eu să înţeleg ce înseamnă mereu.
Adevărul e că aceasta e pentru prima dată când mi-o doresc a veni, când nările îmi freamătă după mireasma ei, la fel cum nările lupului freamătă când simte căprioara în apropiere. Asta e furtuna în care voi dansa, voi pluti, voi profita de ea cât mai mult cu putinţă. E furtuna în care voi sta în braţele tale şi te voi privi cum mă fereşti de stropii reci, ca nişte mici săgeţi, ce vor să-mi împiedice ochii a te mai vedea.
Dar acum cerul s-a dezlănţuit; umbra se ţese, nedesluşită asemenea unei rune pe cerul de un albastru bolnav. Îmi scald privirea in vartejul plumburiu, care devine tot mai sumbru, mai mohorît, totuşi atât de violent, suflul răzleţ îşi şterge aripile de obrajii mei. El şuieră nebun, mânat de norii negri de furie. Marea de întuneric a-nghiţit soarele, a acaparat căldura lui. Eu încep să alerg, simt fulgerele adunându-se în spatele meu, brăzdând cu furia lor nestăvilită cerul, împărţind norii-n două cete să gonească după mine. Mă lupt iarăşi cu natura. Alerg şi nu-mi îngădui răgaz să privesc în urmă, unde noaptea albastră mă urmăreşte, căci îi simt fiecare pas, fiecare răsuflare şi simt rozele desprinse din spuza norilor plesnindu-mă pe spate. Peisajul transcedent mă transpune într-un paradis în destrămare.
În depărtare, îmi pare că întrezăresc o lumină, o linie albă de care să m-agăţ. Întind mâna şi simt străfulgerarea rece a fulgerului. În spatele meu, simt, aud, chiar şi văd rumoarea lor devorându-mă, aruncându-şi flăcările după mine. În jurul meu se ridică o temniţă, iarba mă ţine-n loc în încleştarea venelor ei, vântul mă-ncorsetează strivindu-mi coastele în îmbrăţişarea lui nebună, durerea atinge apogeul în timp ce o lacrimă se loveşte de umărul stâng. E o săgeată ce mă arde brutal şi rece până la paroxism, e prima clipă ce-a căzut ca strop de ploaie. După ea, un râu îi va urma...
Aş vrea să fug dar nu pot. Simt cum carnea îşi pierde freamătul, cum mintea îşi câştigă prea multă luciditate, cum griul începe să se aştearnă. Şi se zbat şi tremură şi sfâşie tot în urma lor. Pare că toată natura s-a zdruncinat sub bubuitul asurzitor al tunetelor şi blitzul fulgerelor. Ploaia căde violentă, stropii parcă se întrec spre asfaltul dur. Am închis ochii... Aud muzica valurilor ca o parte furtunoasă din Wagner, vântul calmându-şi treptat şuierul ce-mi aminteşte de Mahler şi ritmul abstract al tunetelor şi luminilor asemenea unei piese de Stravinsky. Toate s-au îmbrăţişat brusc şi tare.
E furtuna mea, şi aşa va rămâne mereu, atât cât pot eu să înţeleg ce înseamnă mereu.
vineri, 5 noiembrie 2010
This soul will be ferried straight to Hell...
Pasi usori, calmi...
Ca de felina,
aproape neatingand pamantul,
se disting in umbrele noptii.
Acum e prea tarziu.
Alea iacta est.
Isi simte inima pulsand nebuna
prin toate crapaturile
umbra noptii se scurge
drept sange.
Nu mai poate plange...
S-azvarlit in brate prea calde de dor,
prea reci de caldura,
prea inspumate de vise
si uitate intr-o camera obscura.
Pe bratele lui albe
se asterne
ca o pudra nemanjita de mizeria serii.
Cordial, strange-o-n ardoarea ta
Caci trupul-i e doar pala
amintire-a diminetii.
Lumina naste umbra,
iar demiurgul noptii aprinde
amurgu-nvapaiat.
Sub plumb de stele
si sangerat de iele,
eviscerat cadavrul ei lasa-l sub luna
albastra ce-si tese in panza-i povestea;
Ti-o amintesti cum lina
pasea pe-un pat de frunze.
Tarandu-te, i-ai cerut zorii,
i-ai cerut destramarea in albul cetii.
Timp, opritu-te-ai in loc
pentru noaptea lor pacatoasa
ce razbunarea n-o va dobandi
caci cheia spre apogeul trairii
a-nghitit-o albastrul muririi.
E noapte...
Senzual,
las-o sa moara in bratele tale.
Ca de felina,
aproape neatingand pamantul,
se disting in umbrele noptii.
Acum e prea tarziu.
Alea iacta est.
Isi simte inima pulsand nebuna
prin toate crapaturile
umbra noptii se scurge
drept sange.
Nu mai poate plange...
S-azvarlit in brate prea calde de dor,
prea reci de caldura,
prea inspumate de vise
si uitate intr-o camera obscura.
Pe bratele lui albe
se asterne
ca o pudra nemanjita de mizeria serii.
Cordial, strange-o-n ardoarea ta
Caci trupul-i e doar pala
amintire-a diminetii.
Lumina naste umbra,
iar demiurgul noptii aprinde
amurgu-nvapaiat.
Sub plumb de stele
si sangerat de iele,
eviscerat cadavrul ei lasa-l sub luna
albastra ce-si tese in panza-i povestea;
Ti-o amintesti cum lina
pasea pe-un pat de frunze.
Tarandu-te, i-ai cerut zorii,
i-ai cerut destramarea in albul cetii.
Timp, opritu-te-ai in loc
pentru noaptea lor pacatoasa
ce razbunarea n-o va dobandi
caci cheia spre apogeul trairii
a-nghitit-o albastrul muririi.
E noapte...
Senzual,
las-o sa moara in bratele tale.
Ultima zi
Daca vei voi
Cea din urma zi
Sa o traim macar pe ea frumos.
Sa plecam in munti
Unde nu sunt punti
Unde merg si vulturii pe jos.
Sa avem niste vin
Sa dormim putin
Sub anestezii de cavernet
Eu sa te ascult
Si tu sa taci mult
Sa ne depanam viata incet.
Dupa atata timp
Nu pot sa ma schimb
Totusi trebuia sa ma cunosti
Si la cap de zi
Pentru a sfarsi
Plangem amandoi ca niste prosti.
Poate ca-s naiv
Dar te mai cultiv
In Antichitati de sentiment
Piesa noastra in doi
Va avea apoi
Un tarziu zadarnic happy-end.
Eram numai doi
Zilnic numai noi
Drum nici inainte nici `napoi
Cum s-a intamplat
De s-a adunat
Si e toata lumea intre noi.
Rani atatea am
Ca un cal in ham
Care trage greu un car de spini
Si am sa merg la targ
Si am sa imi vand cu sarg
Toate ranile la cap de timp.
Ne mintim mereu
Unul tu sau eu
Are in mana ultimul atu.
Trec la suferinzi
Murmur in oglinzi
La adio la adio tu.
Nu se mai aud
Pasari de la sud
Un curent polar le strabatu
Ca-ntr-un trist halou
Iti rostesc din nou
La adio la adio tu.
Ce a fost a fost
Ce va fi va fi
Uite ca a venit
Ultima zi .
Daca vei voi
Cea din urma zi
Sa o traim macar pe ea frumos.
Sa plecam in munti
Unde nu sunt punti
Unde merg si vulturii pe jos.
Sa avem niste vin
Sa dormim putin
Sub anestezii de cavernet
Eu sa te ascult
Si tu sa taci mult
Sa ne depanam viata incet.
Dupa atata timp
Nu pot sa ma schimb
Totusi trebuia sa ma cunosti
Si la cap de zi
Pentru a sfarsi
Plangem amandoi ca niste prosti.
Poate ca-s naiv
Dar te mai cultiv
In Antichitati de sentiment
Piesa noastra in doi
Va avea apoi
Un tarziu zadarnic happy-end.
Eram numai doi
Zilnic numai noi
Drum nici inainte nici `napoi
Cum s-a intamplat
De s-a adunat
Si e toata lumea intre noi.
Rani atatea am
Ca un cal in ham
Care trage greu un car de spini
Si am sa merg la targ
Si am sa imi vand cu sarg
Toate ranile la cap de timp.
Ne mintim mereu
Unul tu sau eu
Are in mana ultimul atu.
Trec la suferinzi
Murmur in oglinzi
La adio la adio tu.
Nu se mai aud
Pasari de la sud
Un curent polar le strabatu
Ca-ntr-un trist halou
Iti rostesc din nou
La adio la adio tu.
Ce a fost a fost
Ce va fi va fi
Uite ca a venit
Ultima zi .
Azi a murit Adrian Paunescu. *moment de reculegere*
joi, 4 noiembrie 2010
The Dark Room...
The bed was of the massive form used in the end of the seventeenth century and the curtains of faded silk, heavily trimmed with tarnished gold. There was an air of gloom in the blue tapestry hangings which, with their worn-out graces, curtained the chamber's walls, and gently undulated as the autumnal breeze found its way through the ancient lattice-window, whice patterned and whistled as the air gained entrance. The mirror, turbaned, after the manner of the beggining of the century with a coiffure of murrey-coloured silk and its hundred strage-shaped boxes, providing for the arrangements which had been obsolate for more than fifty years, had an antique, and in so far a melancholy aspect, binding her gaze into the virgin white skies of another world. Black tile completely covered the floor, yielding it an even darker apearance, greaved with blades of slabs. A musty smell engulfed the furniture, carefully carved with delicate roses and abstract victorian motifs. But nothing blaze more brightly and cheerfully than the two large wax candles, which sent their cold gleam through the apartment, creating dark, spooky shadows. Dark crimson pools and moves along the cold and cracked concrete floor of the room, seeping from slits and gashes, incisions and cuts. The blue tapestry mirrors the moon's tinge in the ghastly haze of night. Slight traces of dry twigs reflect their fiery golden bloom in the wall's cracks.
She laid on the bed with her knees drawn up to her chest. Beneath the hollow sky, she lies craving for the warm pain and suffering yield by the rapture of grief. The violin ripples under the bows sweet notch. Shattered pieces of soul flutter, dangling the bloody sorrow away form her, away from her dreams, as her eyes catch the moon's blaze. The night's shadow slowly shift, sliding through the coiling blood. She huddles in her sooth slumber as the night's demon carefully watches her. The vigil that bristles, her ears fear the rustle of his wings, she gasps, muffled by the spider's web. Sink in her reverie, never to be awaken, she grazes in his bitter embrace, clenching his tears in haste. Harshly he strides over the void of tears, binding her to his lulling cold murder. Her summon he can't forbear, as she's dragged to his hell. Agreed of their covenant, he came for atonement.
On the dank meadow, he sinks his lips in her pure flesh, possessed by his vengeful anguish. Lurching, he watches her every move, waiting for her to awake. She slowly whimpers, and wrappes herself in the murrey, almost blood coloured long velvet dress. Smooth as the fiery burgundy velour, her lips slowly murmur in the night. He grasps her hand, as pale as the moon's blue light and dashes her cold body in his coffin of roses.
He took her away from her home, and she could gasp for air, and she could groan in the heath, and she could warily cring his sword's blade, cause all her sadness and feeling, and cry and dispair he'll drown in the coffin which her body will bear.
Listening to LaFee - Lieber Gott
Burzum - Dunkelheit
Agalloch - In the Shadow of Our Pale Companion
Lamb of God - Ashes of the Wake
Mucc - Ageha
Mucc - Oz
Mucc - Sora to Ito
Dir en Grey - Ain't Afraid to Die
Dir en Grey - Cage
Nightwish - Eva
Nightwish - Seven Days to the Wolves
Reading - Vladimir Nabokov - Camera Obscura
Drinking - Cherry flavoured tea
Smoking - Blackstones Cherry
She laid on the bed with her knees drawn up to her chest. Beneath the hollow sky, she lies craving for the warm pain and suffering yield by the rapture of grief. The violin ripples under the bows sweet notch. Shattered pieces of soul flutter, dangling the bloody sorrow away form her, away from her dreams, as her eyes catch the moon's blaze. The night's shadow slowly shift, sliding through the coiling blood. She huddles in her sooth slumber as the night's demon carefully watches her. The vigil that bristles, her ears fear the rustle of his wings, she gasps, muffled by the spider's web. Sink in her reverie, never to be awaken, she grazes in his bitter embrace, clenching his tears in haste. Harshly he strides over the void of tears, binding her to his lulling cold murder. Her summon he can't forbear, as she's dragged to his hell. Agreed of their covenant, he came for atonement.
On the dank meadow, he sinks his lips in her pure flesh, possessed by his vengeful anguish. Lurching, he watches her every move, waiting for her to awake. She slowly whimpers, and wrappes herself in the murrey, almost blood coloured long velvet dress. Smooth as the fiery burgundy velour, her lips slowly murmur in the night. He grasps her hand, as pale as the moon's blue light and dashes her cold body in his coffin of roses.
He took her away from her home, and she could gasp for air, and she could groan in the heath, and she could warily cring his sword's blade, cause all her sadness and feeling, and cry and dispair he'll drown in the coffin which her body will bear.
Listening to LaFee - Lieber Gott
Burzum - Dunkelheit
Agalloch - In the Shadow of Our Pale Companion
Lamb of God - Ashes of the Wake
Mucc - Ageha
Mucc - Oz
Mucc - Sora to Ito
Dir en Grey - Ain't Afraid to Die
Dir en Grey - Cage
Nightwish - Eva
Nightwish - Seven Days to the Wolves
Reading - Vladimir Nabokov - Camera Obscura
Drinking - Cherry flavoured tea
Smoking - Blackstones Cherry
miercuri, 3 noiembrie 2010
Comme une parisienne
Era o dimineata rece si alba de noiembrie. Prin zgura saturata se scurg lacrimile zorilor. O ploaie rece si amara se unduieste pe acoperisul fin a cafenelei 'Les desespoires'. La etajul doi, privind stradutele mici si inghesuite, tipand de fervoare, goale de libertate, cu oameni infasurati in paltoane lungi si pline de caldura, dar lipsite de dorinta, cu ochii ei mari si azurii, o tanara blondina priveste aerul ridicandu-se-n rotocoale fumurii. Trupusorul ei firav si sensibil indura biciul ploii, bucurandu-se chiar de atingerea ei blanda, si in acelasi timp, aspra. Aburul dulceag al cafelei ii umezeste ochii de ardoare. Se complace in ploaia ce arde mocnit fiecare centimetru de viata. In oglinda lucie a frumosilor ei ochi, parca fiecare strop vine sa se-admire, in timp ce ea isi rasfrange dulcea privire in fiecare picur ce-i lauda frumsetea.
Ii place cafeneaua asta, intotdeauna diminetile ei s-au impovarat de parfumul ceaiului cu scortisoara si cafelei negre. La mansarda, balconul e rotunjit, cu doua mese. Scaunele, mai ales acestea ii plac, ornate atent, unduite cu trandafiri sculptati. Aerul boem ce-l respira de la etaj e deliciul zilelor noroase. In corpul ei e un freamat de arome, in mintea ei, imaginea lor reinvie. Ploaia isi accelereaza ritmul, zbatandu-se furioasa de pavajul prafuit al strazilor. Isi inalta albastrul dur spre griul cerului, arzand dupa stropii de ploaie. In ceasca, cafeaua neagra preface-n abur roua grabita-a diminetii. Calma, amesteca zaharul in ceasca, ochii devenindu-i niste insule-necate-n valul de emotii. Alert, o lacrima se scurge, acra de durere in cafea. Bautura maligna a vremurilor bune cu nuanta de polipotiune se scurge spre gatlejul ei, ii mangaie dintii cu petele ei si amara isi da drumul spre stomac. Reactie de sfarsit de toamna. Se uita curioasa in ceasca delicata, cu ochii ingustati ca de felina si sec isi zice 'Si nici macar nu-mi place cafeaua...'.
Statea langa pervazul sfartecat de stropii de ploaie si privea cum zgomotul pocneste in ceata diminetii. Oameni grabiti, masini accelerand in goana, ziare imprastiate pe pedalele de piatra. E rece piatra diminetilor de noiembrie, brazdata de ploaia ferventa. Se auzi un scartait, urmat de ivirea unei persoane in cadrul usii. Initial nu si-a dat seama dar cu cat privea silueta cu atat mai mult se instala imaginea frivola in minte-i atrofiata de cotidianul de zi cu zi. Cenusiul zilelor fu strapuns de surasul lui grabit. Purta palton lung si avea ochii umezi si negri, mai negri decat cafeaua ei ce are spuma-nvolburata pe marginea cestii. Ascuns de lumea exterioara, si despaturi ziarul si isi asternu privirele peste el. Venise timpul.
Ea statea la masa, singura, picior peste picior. Purta o rochie neagra, mulata, cu guler de dantela, dezvelindu-i delicat gambele invelite-n dresuri matasoase. Pe umeri isi tinea paltonul desprins parca dintr-o colectie Chanel. Ochii ei mari, de felina, cu pupile zbatandu-se ritmat odata cu ploaia inveninata, erau umbriti de bretonul lung, aranjat sub bereta prafuita. Piele ei pala ca spuma cafelei cu lapte stralucea in luminescenta cadaverica a soarelui pitit dupa norii plumburii. El ii azvarli din genele lui dese privire fugara, iar ea ii raspunse cu o privire lunga, contemplativa, asuprindu-l unui val de sentimente.
Imperativ, el se ridica si ii stranse mana cu putere. Aburul cafelei le inunda narile si le umezea ochii. El o apuca si o stranse in brate. Era timpul sa o ia de-acasa.
Ii place cafeneaua asta, intotdeauna diminetile ei s-au impovarat de parfumul ceaiului cu scortisoara si cafelei negre. La mansarda, balconul e rotunjit, cu doua mese. Scaunele, mai ales acestea ii plac, ornate atent, unduite cu trandafiri sculptati. Aerul boem ce-l respira de la etaj e deliciul zilelor noroase. In corpul ei e un freamat de arome, in mintea ei, imaginea lor reinvie. Ploaia isi accelereaza ritmul, zbatandu-se furioasa de pavajul prafuit al strazilor. Isi inalta albastrul dur spre griul cerului, arzand dupa stropii de ploaie. In ceasca, cafeaua neagra preface-n abur roua grabita-a diminetii. Calma, amesteca zaharul in ceasca, ochii devenindu-i niste insule-necate-n valul de emotii. Alert, o lacrima se scurge, acra de durere in cafea. Bautura maligna a vremurilor bune cu nuanta de polipotiune se scurge spre gatlejul ei, ii mangaie dintii cu petele ei si amara isi da drumul spre stomac. Reactie de sfarsit de toamna. Se uita curioasa in ceasca delicata, cu ochii ingustati ca de felina si sec isi zice 'Si nici macar nu-mi place cafeaua...'.
Statea langa pervazul sfartecat de stropii de ploaie si privea cum zgomotul pocneste in ceata diminetii. Oameni grabiti, masini accelerand in goana, ziare imprastiate pe pedalele de piatra. E rece piatra diminetilor de noiembrie, brazdata de ploaia ferventa. Se auzi un scartait, urmat de ivirea unei persoane in cadrul usii. Initial nu si-a dat seama dar cu cat privea silueta cu atat mai mult se instala imaginea frivola in minte-i atrofiata de cotidianul de zi cu zi. Cenusiul zilelor fu strapuns de surasul lui grabit. Purta palton lung si avea ochii umezi si negri, mai negri decat cafeaua ei ce are spuma-nvolburata pe marginea cestii. Ascuns de lumea exterioara, si despaturi ziarul si isi asternu privirele peste el. Venise timpul.
Ea statea la masa, singura, picior peste picior. Purta o rochie neagra, mulata, cu guler de dantela, dezvelindu-i delicat gambele invelite-n dresuri matasoase. Pe umeri isi tinea paltonul desprins parca dintr-o colectie Chanel. Ochii ei mari, de felina, cu pupile zbatandu-se ritmat odata cu ploaia inveninata, erau umbriti de bretonul lung, aranjat sub bereta prafuita. Piele ei pala ca spuma cafelei cu lapte stralucea in luminescenta cadaverica a soarelui pitit dupa norii plumburii. El ii azvarli din genele lui dese privire fugara, iar ea ii raspunse cu o privire lunga, contemplativa, asuprindu-l unui val de sentimente.
Imperativ, el se ridica si ii stranse mana cu putere. Aburul cafelei le inunda narile si le umezea ochii. El o apuca si o stranse in brate. Era timpul sa o ia de-acasa.
luni, 1 noiembrie 2010
Newsletter
Sunt in pana. Ma pregatesc de cosplay-ul pe care-l voi face abia la anul. Stau, tusesc de mi se desprind plamanii si beau ceai japonez de cirese si iasomie.
Iguzo, neko-baka !.
Ciel-sama e genial. Pentru ca sunt. Pentru ca suntem.
Ciel-sama e genial. Pentru ca sunt. Pentru ca suntem.
joi, 21 octombrie 2010
Aki no michi...
Ea apare intr-un kimono furisode elegant sub umbrela de soare, incaltata cu o pereche de okobo negrii, parand sa pluteste. Alaturi de ea este tanarul aristocrat, care are o geanta cu un shamisen. Ea inainteaza cu umbrela, el ramane in spate si isi scoate shamisenul. Se asaza in genunchi si se pregateste sa cante... Ea incepe sa danseze. El o priveste fermecat, aprope uitand sa cante... Ritmul se intepeste putin, muzica deja e amplificata de natura. El lasa shamisen-ul, ridica umbrela pe care ea o aruncase si in ploaia de frunze uscate in care ea aproape ca-si ia zborul, vine sa o ascunda sub umbrela lui. Ea il priveste, muzica isi incetineste ritmul, devenind mult mai trista si mai plapanda. Urmeaza un schimb de priviri, ea ingenuncheaza, el o ridica.
-Taci...
-Tacerea e cel mai frumos lucru pe care ti-l pot oferi.
-Atunci taci.
-...
-Inchide-ti ochii !... Nu ma mai arde cu privirea ta.
Ea isi trecu degetele peste ochii lui... El spuse, timid:
-Opreste-te...
-Nu mai pot sa ma opresc.
-Stiu ca ma auzi...
-Nu, sunt de neoprit. Cu vantul sec ma pravalesc in frunze...
-Simt ca ma auzi...
-Sunt fulgerul despicand cerul in doua, sunt minciuna brazdand masca mea alba de atatea iluzii... Dar stelele au amutit...
Incepe sa se agite, sa se uite cu miscari repezite in jur. El ii strange mainile.
-Nu mai plange...
-Te-as asculta... Dar azi, mai mult ca niciodata, ratiunea mi-e-nclestata de dulcele sfarsit.
-Fatidica sclipesti sub lumina luminarii... De-ai stii cat de frumoasa e clipa asta ! Îţi mulţumesc că te întorci, chiar dacă rar şi de departe, doar pentru mine. Îţi mulţumesc că îţi închini secundă cu secundă, timpul de-acasă, mie şi nimănui altcuiva. Cu riscul de a provoca o isterie-n masă.
-Dar Cedric-sama, eu nu mai sunt decat o fantasma translucida... o pala urma de viata azvarlita din vart de pensula... Pentru ce toate astea, pentru ce ?
-Cand ai incetat sa crezi ? Cand ai incetat sa simti amorteala vie-a sevei misunande prin frunzele roscate ? Cand ai incetat sa ma privesti cu limpezimea ochilor tai ? Cand ?
-Ah, dar nu stii ? In fiecare zii inot in ocean de pulbere si sange, cristal si otrava. Stii, ma face sa uit de tot. La 100 de metri adancime, cand singura lumina pe care o vezi e speranta ce moare in ochii celui de langa tine, atunci pot sa afirm ca m-am rupt de realitate.
-Dar esti aici cu mine... N-am sa te parasesc...
-Dar sub ce forma ? Cu infatisarea asta...? Chiar sunt aici ?
-Priveste atent... Simti briza vantului suierandu-ti in urechi, dezbracand fără ruşine copacii de frunze ? Simti atingerea mainii mele ? Simti palpairea efervescenta a lumanarii ?
-Dar toate astea... Cu ce pret, domnul meu, cu cate ceasuri istovite inecate in durere ? Le poti macar numara ?
-Taci...
-Tacerea e cel mai frumos lucru pe care ti-l pot oferi.
-Atunci taci.
-...
-Inchide-ti ochii !... Nu ma mai arde cu privirea ta.
Ea isi trecu degetele peste ochii lui... El spuse, timid:
-Opreste-te...
-Nu mai pot sa ma opresc.
-Stiu ca ma auzi...
-Nu, sunt de neoprit. Cu vantul sec ma pravalesc in frunze...
-Simt ca ma auzi...
-Sunt fulgerul despicand cerul in doua, sunt minciuna brazdand masca mea alba de atatea iluzii... Dar stelele au amutit...
Incepe sa se agite, sa se uite cu miscari repezite in jur. El ii strange mainile.
-Nu mai plange...
-Te-as asculta... Dar azi, mai mult ca niciodata, ratiunea mi-e-nclestata de dulcele sfarsit.
-Fatidica sclipesti sub lumina luminarii... De-ai stii cat de frumoasa e clipa asta ! Îţi mulţumesc că te întorci, chiar dacă rar şi de departe, doar pentru mine. Îţi mulţumesc că îţi închini secundă cu secundă, timpul de-acasă, mie şi nimănui altcuiva. Cu riscul de a provoca o isterie-n masă.
-Dar Cedric-sama, eu nu mai sunt decat o fantasma translucida... o pala urma de viata azvarlita din vart de pensula... Pentru ce toate astea, pentru ce ?
-Cand ai incetat sa crezi ? Cand ai incetat sa simti amorteala vie-a sevei misunande prin frunzele roscate ? Cand ai incetat sa ma privesti cu limpezimea ochilor tai ? Cand ?
-Ah, dar nu stii ? In fiecare zii inot in ocean de pulbere si sange, cristal si otrava. Stii, ma face sa uit de tot. La 100 de metri adancime, cand singura lumina pe care o vezi e speranta ce moare in ochii celui de langa tine, atunci pot sa afirm ca m-am rupt de realitate.
-Dar esti aici cu mine... N-am sa te parasesc...
-Dar sub ce forma ? Cu infatisarea asta...? Chiar sunt aici ?
-Priveste atent... Simti briza vantului suierandu-ti in urechi, dezbracand fără ruşine copacii de frunze ? Simti atingerea mainii mele ? Simti palpairea efervescenta a lumanarii ?
-Dar toate astea... Cu ce pret, domnul meu, cu cate ceasuri istovite inecate in durere ? Le poti macar numara ?
marți, 19 octombrie 2010
Geisha story
Scena este luminata in partea din fata. In decor apar niste gratii, iar in spatele lor diferiti oameni: un aristocrat cu monoclu de varsta mijlocie, un domn in negru cu un frac, o doamna in albastru cu o rochie plina de volane, o domnisoara imbracata dupa moda aviatorilor, cu niste ochelari mari si invechiti, o doamna in culori pamantii verificandu-si ceasul din 2 in 2 minute, un domn cu un petic pe ochiul drept, guler inalt si baston impodobit cu un magnific cap de mort, o doamna in corset cu fusta scurta si desuuri provocatoare ivindu-se jucaus.
In fata lor, in mijlocul scenei este o geisha. Cu fata acoperita de pubra alba, nu lasa adevarul sa se intrevada. Buzele-i sunt pictata in culoarea cireselor carnoase, iar ochii conturati in rosu pasional si negru. Poarta un kimono furikata elegant cu obi lung. Muzica se aude incet, geisha intinde mana, cealalta mana deschide brusc evantaiul. Urmeaza un joc de evantaie, apoi se schimba usor ritmul melodiei, geisha face o pirueta cu evantaiele, aducand aminte de zborul cocorilor. Spre finalul melodiei, geisha se arunca in genunchi, intinde mainile pe spate, fluturand evantaiele. Aducandu-le in fata le inchide si isi aseaza capul intr-o plecaciune adanca. Se ridica si face o plecaciune spre cei din spatele gratiilor, apoi se aseaza in genunchi.
Din multime se aud susoteli. Geisha toarna ceai intr-o ceasca si o duce unuia din domnii de acolo, apoi in inca o ceasca si in inca una. Se intoarca si cu miscari ferme si ritmate isi desleaga obi-ul, apoi isi scoate kimono-ul. Luand oglinda, se pudreaza nasul si fruntea. Ramane intr-un nagajuban elegant. Tanarul aristocrat se apropie de ea si ingenuncheaza in fata ei.
-Buna ziua.
Geisha isi pleaca capul in semn de salut. El se lipeste de ea si ii plimba mana usor pe gat. Ea intoarce capul.
-Anotimpul acesta, domnule...
-Da... ploaia se izbeste mult prea des de asfalt pentru a ne permite o plimbare.
-Nu, domule... Nu stiu daca puteti intelege... E ironic...
-Imi poti spune...
-Eu... il vad plin de viata. Frunzele astea stacojii, pictate in culori ruginite, rosu aprins si galben pal... imi par pline de viata. Simt toata plina de esenta, alergand alert pe stropii de ploaie... Nu cred ca puteti intelege...
-Incerc...
-Cand totul moare in jurul meu, cand florile isi pierd parfumul si artarul se dezbraca de frunzele lui vii... Ma simt plina de viata, de dragoste, de entuziasm... Poate e doar o fantasma, un vis ciudat, o minciuna din cele pe care lumea ni le serveste zilnic.. dar...
El ii apuca capul in mainile lui. Ea il sageteaza cu privirea si isi roteste usor capul din stransoarea lui.
-Domnule nu cred ca e potrivita o astfel de purtare...
Va urma sa fie un scenariu pentru o piesa.
In fata lor, in mijlocul scenei este o geisha. Cu fata acoperita de pubra alba, nu lasa adevarul sa se intrevada. Buzele-i sunt pictata in culoarea cireselor carnoase, iar ochii conturati in rosu pasional si negru. Poarta un kimono furikata elegant cu obi lung. Muzica se aude incet, geisha intinde mana, cealalta mana deschide brusc evantaiul. Urmeaza un joc de evantaie, apoi se schimba usor ritmul melodiei, geisha face o pirueta cu evantaiele, aducand aminte de zborul cocorilor. Spre finalul melodiei, geisha se arunca in genunchi, intinde mainile pe spate, fluturand evantaiele. Aducandu-le in fata le inchide si isi aseaza capul intr-o plecaciune adanca. Se ridica si face o plecaciune spre cei din spatele gratiilor, apoi se aseaza in genunchi.
Din multime se aud susoteli. Geisha toarna ceai intr-o ceasca si o duce unuia din domnii de acolo, apoi in inca o ceasca si in inca una. Se intoarca si cu miscari ferme si ritmate isi desleaga obi-ul, apoi isi scoate kimono-ul. Luand oglinda, se pudreaza nasul si fruntea. Ramane intr-un nagajuban elegant. Tanarul aristocrat se apropie de ea si ingenuncheaza in fata ei.
-Buna ziua.
Geisha isi pleaca capul in semn de salut. El se lipeste de ea si ii plimba mana usor pe gat. Ea intoarce capul.
-Anotimpul acesta, domnule...
-Da... ploaia se izbeste mult prea des de asfalt pentru a ne permite o plimbare.
-Nu, domule... Nu stiu daca puteti intelege... E ironic...
-Imi poti spune...
-Eu... il vad plin de viata. Frunzele astea stacojii, pictate in culori ruginite, rosu aprins si galben pal... imi par pline de viata. Simt toata plina de esenta, alergand alert pe stropii de ploaie... Nu cred ca puteti intelege...
-Incerc...
-Cand totul moare in jurul meu, cand florile isi pierd parfumul si artarul se dezbraca de frunzele lui vii... Ma simt plina de viata, de dragoste, de entuziasm... Poate e doar o fantasma, un vis ciudat, o minciuna din cele pe care lumea ni le serveste zilnic.. dar...
El ii apuca capul in mainile lui. Ea il sageteaza cu privirea si isi roteste usor capul din stransoarea lui.
-Domnule nu cred ca e potrivita o astfel de purtare...
Va urma sa fie un scenariu pentru o piesa.
luni, 18 octombrie 2010
Frumoase mâni
Frumoase mâni, cu albul vostru cadaveric
îmi prindeţi inima-mi zbuciumândă im pălmile reci.
Se zbate, împroşcând cu sânge purul alb
neprihănite, frumoase mâni,
nu va temeţi de chistul întunecării mele ?
Cum azi zvâcneşte vena, aşa odată
pulsânde buzele tale vor destrăma cenuşa
spintecată din cadavrul meu.
Şi încă lacrimi se vor scurge să ardă răceala morţii voastre
Fragede mâini,
Cum mă cuprindeţi astăzi în îmbrăţişarea caldă
aşa să-mi înveliţi şi oasele-n flori de mucegai...
Inspired by Lucian Blaga's "Frumoasele mâni".
îmi prindeţi inima-mi zbuciumândă im pălmile reci.
Se zbate, împroşcând cu sânge purul alb
neprihănite, frumoase mâni,
nu va temeţi de chistul întunecării mele ?
Cum azi zvâcneşte vena, aşa odată
pulsânde buzele tale vor destrăma cenuşa
spintecată din cadavrul meu.
Şi încă lacrimi se vor scurge să ardă răceala morţii voastre
Fragede mâini,
Cum mă cuprindeţi astăzi în îmbrăţişarea caldă
aşa să-mi înveliţi şi oasele-n flori de mucegai...
Inspired by Lucian Blaga's "Frumoasele mâni".
sâmbătă, 16 octombrie 2010
Imi dai voie sa tin la tine?...
"Nimeni nu m-a strans in brate ieri...
Cred c-am adunat vreo 300 de ieri."
Ea ii cuprinde in mainile-i fragede si mici capul.
-Nu ma privi.
Cu ochii-i mari, cristalini de-atata plans il sageteaza.
-Nu ma imbratisa.
Cu plapandu-i corp se lipeste de el. O linie de argint se scurge in sanii ei, o caldura moale ii cuprinde buzele.
-Nu. Timpul nostru...
-Se scurge incet si piere-n umbra diminetii...
-Nu. Lumea asta moarta...
-Ne-a furat dragostea, iubite.
-Nu... Uita...
-M-am abandonat tie.
-Nu... Noi nu mai existam.
-Suntem minciunile serii. Am putea...
-Taci...
Tacerea eruptiva se asterne peste chipurile lor... Albul diminetii le-a orbit inimile, le-a castrat mintile cu ceata lui. Roua cerului e roua oglindita in balta de sange, e dementa imbratisarii fade...
-Sa murim.
-Noi suntem morti.
-Dar moartea ? Nu ne-a cuprins si corpurile-n groaza ei pala ?
-Nu am raspunsuri, iubito. Degeaba te guduri pe langa cadavrul meu aprins de gratularea zilelor astea mult prea luminoase si mult prea goale de caldura. Nu privi spre ei...
-Suntem inchisi in temnita rozelor, unde soarele nu ajunge. Nimic nu va lumina ceata iubirii noastre.
-Nu, blasfemie. Noi suntem cei osanditi sa curgem in apa limpede de izvor, sa ne destramam in vant.
-Pulbere de vise, spui ?
-Nu... Mult mai rau...
-Cat de rece e dimineata noastra...
Tacuta... priveste frunzele pictate azvarlite din varf de pensula in noroiul lumii... Uitat, el se-nconjoara in salul ei de stele picurate. Clatit de prea multe zvacniri, malul se-nmoaie sub apasarea stransa-a vrajii.
Cred c-am adunat vreo 300 de ieri."
Ea ii cuprinde in mainile-i fragede si mici capul.
-Nu ma privi.
Cu ochii-i mari, cristalini de-atata plans il sageteaza.
-Nu ma imbratisa.
Cu plapandu-i corp se lipeste de el. O linie de argint se scurge in sanii ei, o caldura moale ii cuprinde buzele.
-Nu. Timpul nostru...
-Se scurge incet si piere-n umbra diminetii...
-Nu. Lumea asta moarta...
-Ne-a furat dragostea, iubite.
-Nu... Uita...
-M-am abandonat tie.
-Nu... Noi nu mai existam.
-Suntem minciunile serii. Am putea...
-Taci...
Tacerea eruptiva se asterne peste chipurile lor... Albul diminetii le-a orbit inimile, le-a castrat mintile cu ceata lui. Roua cerului e roua oglindita in balta de sange, e dementa imbratisarii fade...
-Sa murim.
-Noi suntem morti.
-Dar moartea ? Nu ne-a cuprins si corpurile-n groaza ei pala ?
-Nu am raspunsuri, iubito. Degeaba te guduri pe langa cadavrul meu aprins de gratularea zilelor astea mult prea luminoase si mult prea goale de caldura. Nu privi spre ei...
-Suntem inchisi in temnita rozelor, unde soarele nu ajunge. Nimic nu va lumina ceata iubirii noastre.
-Nu, blasfemie. Noi suntem cei osanditi sa curgem in apa limpede de izvor, sa ne destramam in vant.
-Pulbere de vise, spui ?
-Nu... Mult mai rau...
-Cat de rece e dimineata noastra...
Tacuta... priveste frunzele pictate azvarlite din varf de pensula in noroiul lumii... Uitat, el se-nconjoara in salul ei de stele picurate. Clatit de prea multe zvacniri, malul se-nmoaie sub apasarea stransa-a vrajii.
-Te gandesti la vremea cand aveai acele parame strans legate, cand aveai de ce sa te ancorezi, spre ce sa privesti cand te simteai indepartat de tot ?
-Da, dar parama imi reapare aievea, si de data asta iti jur ca nu o vei mai dezlega vreodata.
-Si stiu ca asa vei face. Nu pentru ca ti-ar fi teama, nu pentru ca nu ai mai avea energie sa o strigi inca o data, ci pentru ca nu ai mai rezista fara stransoarea ei nici o clipa.
-Da... E noaptea rosie in care imi voi pierde castitatea juramantului.
-Nu, nu lasa fragila asta lume sa te acapareze.
-Trebuie. Anatemizati de fortele ei statice, esenta noastra am ucis-o intre peretii astia manjiti de dor.
-Da-mi voie sa fiu al tau.
-Nu... M-am blestemat sa fiu slujitoarea ta cat veacurile vor curge nemiloase peste trupurile noastre.
-Te dezleg de aste chingi, numai primeste lumina mea in abisul tau.
-Nu... E randul meu sa anihilez tot ce-mi ceri.
Il priveste cum violent ii cere o sansa. Si se zbate in cearsaful noptilor si diminetilor si zilelor si razelor si amintirilor. El sangereaza cat ea-l priveste, si-l doreste, il doreste mai mult ca niciodata. Sa piarda ce neprihanita ii daruieste lui, sa sfarame cenusiul in purpuriu de sange...
O lacrima de ploaie se desprinse din bolta ce le incununa patul.
Ploua, ploua... peste trupurile lor cu roua, revarsarea zorilor ii rupe in doua.
-Iubito...
-Spune-mi... Ce-ti mai impovareaza agonia dulce de data asta ?
-Imi dai voie sa te tin in brate ?
Cuvintele-i zburara de pe buze si-i stranse palmele intr-ale ei.
-Orice.
-Nu, nu. Imi dai voie de data asta... sa te iubesc ?
-Tu stii... ca daca a fost sau este in mine un suflet, acela-ti apartine tie.
-Dar acum, iubito... Ce ne mai leaga de minciuna asta ? De ce nu o putem nega ?
-Pentru ca ...
-Poate...
-Ne iubim ?
El o tine in brate, ea il saruta cu ochii inchisi. Niciun ochi nu vegheaza povestea lor, firul de gheata al nararii amare. Sub cerul de vise spulberate, e un pat de durere. A chemat vantul sa-i mangaie, caci ei nu mai pot.
vineri, 15 octombrie 2010
Banshee nights
Fonn ar eagla é rian an doimhneacht oíche.
Bean sídhe tógtha i céir caoineadh zour caoin adh i dúinn.
Bás timpeall orainn hastily leis an bháisteach 'guth
Foirtil cnaipe a bhrollach bog i gcoinne ár thorax.
You sense her liquified as you drown in her smoky flavour. Streams of green light burning your soul, emerging from flesh. It's the glimpse you seek, have you stopped searching for it ? The torch of sacred fire lightens my bare body, slowly fading into the skies' blue abbys.
His hair was a light auburn and his hands of a singular delicacy and whiteness, owing, I dare say, as much to his sensible, sober and rational character as to his infirm health. Between death and morrow, he seeks the light of sorrow. There once was a beautiful lady, whose porcelain face was white as milk. Her voice - the sweetnes of the honey, her eyes - as deep as devil's heart, with shadows conjuring in flames of green. As she dripped in venom pouring words, he slowly danced across the moon-lit graves. Her voice, it temped even the shallowest seagul.
O'Niamh Étaín looked up at the lighthouse. Its' shadows and lights game was nothing but the tearing image of night. Waves crushing; powerfully protruding through pure innocence's cry. Pasionately striking the ground, her emptiness filling the air. A dance of colours makes autumnal feelings painted red. Twilight of grief, she shall not strive for years thus far they sung. As she swayed, his gaze reflected in her silk pale-pink, scarlet flavoured dress, as their feet matched, she ran away, leaving rose petal traces in the dew stained grass. She promised to be his eternal love, and strangely, he believed her. Lips melting one into another, warmth and ice, the whole world vibrating at the same pace as their hearts. His whole world turning into her. But as the night faded in black, her mad blue eyes lit up the way. The morning's freshness found them dreaming, from out her bower, lights went streaming. And on the morrow they awoke, They knew that sorrow her heart had broke. His speech was fearful as the sad and sunken eyes of blue. Appetite burning fiercely the hunger quickly taking control. Run in a race of fire and harmony, dizzy blurred eyes - a sincere haze of beauty, gazed over with pure longing. Pulse running into her beating blood, her heart pumping in anticipation. His face was cold, his lips were gray, as slivery the water ray rolls to his carotide vein.
Eithne, be gone...
Be gone thou from here, you shall leave the souls
rest in peace, let them cease, with solid ground.
And bless their soul, be gone banshee
Beyond the soil we shall sleep on happy
The banshee shall return, but fear us with all your might
We’ll burn and turn you into seas’ of urn...
…but this time someone caught me and tied me. So I’ll never go away.
…but this time, my fall turned into a dance in a chilly night, down the Danube
Bean sídhe tógtha i céir caoineadh zour caoin adh i dúinn.
Bás timpeall orainn hastily leis an bháisteach 'guth
Foirtil cnaipe a bhrollach bog i gcoinne ár thorax.
You sense her liquified as you drown in her smoky flavour. Streams of green light burning your soul, emerging from flesh. It's the glimpse you seek, have you stopped searching for it ? The torch of sacred fire lightens my bare body, slowly fading into the skies' blue abbys.
His hair was a light auburn and his hands of a singular delicacy and whiteness, owing, I dare say, as much to his sensible, sober and rational character as to his infirm health. Between death and morrow, he seeks the light of sorrow. There once was a beautiful lady, whose porcelain face was white as milk. Her voice - the sweetnes of the honey, her eyes - as deep as devil's heart, with shadows conjuring in flames of green. As she dripped in venom pouring words, he slowly danced across the moon-lit graves. Her voice, it temped even the shallowest seagul.
O'Niamh Étaín looked up at the lighthouse. Its' shadows and lights game was nothing but the tearing image of night. Waves crushing; powerfully protruding through pure innocence's cry. Pasionately striking the ground, her emptiness filling the air. A dance of colours makes autumnal feelings painted red. Twilight of grief, she shall not strive for years thus far they sung. As she swayed, his gaze reflected in her silk pale-pink, scarlet flavoured dress, as their feet matched, she ran away, leaving rose petal traces in the dew stained grass. She promised to be his eternal love, and strangely, he believed her. Lips melting one into another, warmth and ice, the whole world vibrating at the same pace as their hearts. His whole world turning into her. But as the night faded in black, her mad blue eyes lit up the way. The morning's freshness found them dreaming, from out her bower, lights went streaming. And on the morrow they awoke, They knew that sorrow her heart had broke. His speech was fearful as the sad and sunken eyes of blue. Appetite burning fiercely the hunger quickly taking control. Run in a race of fire and harmony, dizzy blurred eyes - a sincere haze of beauty, gazed over with pure longing. Pulse running into her beating blood, her heart pumping in anticipation. His face was cold, his lips were gray, as slivery the water ray rolls to his carotide vein.
Eithne, be gone...
Be gone thou from here, you shall leave the souls
rest in peace, let them cease, with solid ground.
And bless their soul, be gone banshee
Beyond the soil we shall sleep on happy
The banshee shall return, but fear us with all your might
We’ll burn and turn you into seas’ of urn...
…but this time someone caught me and tied me. So I’ll never go away.
…but this time, my fall turned into a dance in a chilly night, down the Danube
joi, 14 octombrie 2010
Illness creeping...
...into me
Cancer is growing in this world, eating every piece of meat. Corpses surround us, shivering us with their cold embrace. Putrefaction wails through them. Banshee's dance, flows of perfection, striking our strings. Can you let go ? Will you let me go ?
You lifted up one voice of woe, one lament of more than mortal grief. You are though as gloomy, as the nights' thrills. As she knelt down in prayer, you bloomed in blood. Anxiously, she mourns the days that pass. Fresh blood stained dress, silk swept in the sweetest pain, you desire her corpse with fire in its eyes. Beast shall bloom in darkness, half curled into ice - its moon-mirroring grave. Wave crashes into the bed of filth, slowly digging and rotting her body, the colour of the milk. "Lay your hands on the ground, entrust your soul to me" the banshee said.
Tempting curls whisper in the night, softly caressing your lips, delightfully tickling and stroking down your back. Dark wings powerfully unraving in the rhythm of sorrow. Piercing keen powerfully coroding in your heart, you sense her mourn, her dying anger aproaching us. Her beat - the bitter blood, her mind - ataxia of life, her breath - the winters' icy spring. Toward the grave, she paints her wings the colour of the death. It seems as never shallowed, the wounds she can't endure. With dark wings fully opened, she jumps in holy circles made of smoke. The fire that burns through flesh is nothing but the water on her face. Delicately, liquid feelings make their way, striking and beating and burning digs of mud blooded soil. Above the emerald plains, her smile beneath her cannibaly red-painted lips is haunting us apart.
Four feet under the ground and still won't be enough for us to get away from the scream breaking through the rooms and stairs The ice beyond the ivory satin skies binds you. Never let go of this dark, stained memory. Cause six feet under the ground an still won't be enough for you to die.
"I know, I've been digging my own grave all along,
but in the end, it was you who buried me alive."
Cancer is growing in this world, eating every piece of meat. Corpses surround us, shivering us with their cold embrace. Putrefaction wails through them. Banshee's dance, flows of perfection, striking our strings. Can you let go ? Will you let me go ?
You lifted up one voice of woe, one lament of more than mortal grief. You are though as gloomy, as the nights' thrills. As she knelt down in prayer, you bloomed in blood. Anxiously, she mourns the days that pass. Fresh blood stained dress, silk swept in the sweetest pain, you desire her corpse with fire in its eyes. Beast shall bloom in darkness, half curled into ice - its moon-mirroring grave. Wave crashes into the bed of filth, slowly digging and rotting her body, the colour of the milk. "Lay your hands on the ground, entrust your soul to me" the banshee said.
Tempting curls whisper in the night, softly caressing your lips, delightfully tickling and stroking down your back. Dark wings powerfully unraving in the rhythm of sorrow. Piercing keen powerfully coroding in your heart, you sense her mourn, her dying anger aproaching us. Her beat - the bitter blood, her mind - ataxia of life, her breath - the winters' icy spring. Toward the grave, she paints her wings the colour of the death. It seems as never shallowed, the wounds she can't endure. With dark wings fully opened, she jumps in holy circles made of smoke. The fire that burns through flesh is nothing but the water on her face. Delicately, liquid feelings make their way, striking and beating and burning digs of mud blooded soil. Above the emerald plains, her smile beneath her cannibaly red-painted lips is haunting us apart.
Four feet under the ground and still won't be enough for us to get away from the scream breaking through the rooms and stairs The ice beyond the ivory satin skies binds you. Never let go of this dark, stained memory. Cause six feet under the ground an still won't be enough for you to die.
"I know, I've been digging my own grave all along,
but in the end, it was you who buried me alive."
marți, 12 octombrie 2010
Razboi in tine.
Paznic al inimii mele,
Noaptea, nu-ti ingheata fumu-n plamani ?
Cand roua-si picura maiastra seva
nu te temi sa ma chemi ?
In temnita corpului meu...
un zimt de sentimente sterpe
in spulberarea lor
se sparg, se zbuciuma, ma cheama.
Si tac.
Caci biciul aripilor frante
mi-scrijeleste pe cord aurul nebunilor.
Scaldat in sange,
lasat sa planga violetul lumii brutal picand
alene pe sosea.
Mecanism pus scrasneste;
robotic, ai strivit o alta viata,
o artera sectionata
in grumazul tau
Alb...
Pace cu aripi scrasninde de vis
Razboi in bezna,
rosu purpuriu
dement imprastie
sangele varsat.
Noaptea, nu-ti ingheata fumu-n plamani ?
Cand roua-si picura maiastra seva
nu te temi sa ma chemi ?
In temnita corpului meu...
un zimt de sentimente sterpe
in spulberarea lor
se sparg, se zbuciuma, ma cheama.
Si tac.
Caci biciul aripilor frante
mi-scrijeleste pe cord aurul nebunilor.
Scaldat in sange,
lasat sa planga violetul lumii brutal picand
alene pe sosea.
Mecanism pus scrasneste;
robotic, ai strivit o alta viata,
o artera sectionata
in grumazul tau
Alb...
Pace cu aripi scrasninde de vis
Razboi in bezna,
rosu purpuriu
dement imprastie
sangele varsat.
Eden?
Cu fiecare fum ma distrug.
Placere paridisiaca
devine paranoie a destructiei.
Cu fiecare petala ce cade
in negrul orbitor
sugrum apusul zeilor.
Pe "corola de minuni a lumii"
Nu-mi strivii pasii in tacerea diminetii...
Roua, cu sclipire de argint,
curge ca un izvor de taina
peste lume;
peste praf si sec, peste gol si negru,
peste frunze si sange.
Lumea noastra...
Se prabuseste inchisoarea
si chingile metalice se frang
povestire scrisa in ruperea zorilor
cand soarele ne scalda-n dansul lui nebun
Afodisiac, am pierdut Edenul
ce nu a existat.
Dimineata petrecuta in Gradina Publica cu un Dan Rosu si ghiozdanul meu "usor"...
Placere paridisiaca
devine paranoie a destructiei.
Cu fiecare petala ce cade
in negrul orbitor
sugrum apusul zeilor.
Pe "corola de minuni a lumii"
Nu-mi strivii pasii in tacerea diminetii...
Roua, cu sclipire de argint,
curge ca un izvor de taina
peste lume;
peste praf si sec, peste gol si negru,
peste frunze si sange.
Lumea noastra...
Se prabuseste inchisoarea
si chingile metalice se frang
povestire scrisa in ruperea zorilor
cand soarele ne scalda-n dansul lui nebun
Afodisiac, am pierdut Edenul
ce nu a existat.
Dimineata petrecuta in Gradina Publica cu un Dan Rosu si ghiozdanul meu "usor"...
luni, 11 octombrie 2010
Protege moi
Te priveam agresiv cum te joci cu tigara. Faceai cerculete pe maini, punandu-i capac in carne. Gandurile se contopeau in contururile chipului tau, sangele mi se scurgea prin taieturile adanci. Ochii tai spun povesti vechi cu papusi si cadavre vii. Imi soptesti lucruri nefiresti cu o voce instrainata de chingile de fier ale lumii asteia. Nu mai stiu ce mi se intampla, cine sunt. Prin ferestrele aburinde ale ochilor, te vad cum te apropii. Ne izbim de patul serilor noastre, raceala pietrei uscate de ploaie si frunze, simt cum infiebantate mainile tale aluneca pe rochia mea. Matasea albastra contureaza seara-n lumina diminetii. Invaluit de voal turcoaz, senzualitate pecetluita de sarut. Nevinovat, iti cersesc caldura, sa-mi umple golul nefiintei mele. Te scurgi usor spre mana mea, inclestat o strangi sadic. Boala a gandirii, gliseaza peste inegurate sinapse de arome. Culori, absorb intens caldura noastra. Dezbracati, imbratisarea ne e plapuma sub cerul maladiv, in fasii de sperante inveliti ni-s norii, calm flutura aripi in zborul inert al vietii. Inca o frunza mai cade pe pamantul sec, inca o secunda se mai scurge. Nu vad adevarul clipelor, in spatele portii luminii, amurgul zorilor-nspumat se naruie-n ceata. Intinde mana si cuprinde-ma-n adancul fiintei tale, devenind consubstantial cu mine. Diluant toxic in lacrimile tale, otrava-si mana veninul. Raze fierbinti, topiti-ma-n imbratisarea ta, uscandu-mi cadavrul putrezind in ploaia voastra seaca, fluid alergand peste ochii mei tulburi.
Soarele-si arcuieste ca arcul viorii ghearele pe cord, si sforile in cap le manuie maiestos, in ritm tenebru de fantome. Un ghimpe-nmugureste-n mucegai, imbratisare destramata in pulbere efemera. Mi-e teama sa deschid ochii sa privesc nimicul, dar buzele tale moi protejeaza aparenta carnala a fiorului meu, mangaind dureros de dulce, cristalul irisului meu, cazand in adancul pupilei.
Soarele-si arcuieste ca arcul viorii ghearele pe cord, si sforile in cap le manuie maiestos, in ritm tenebru de fantome. Un ghimpe-nmugureste-n mucegai, imbratisare destramata in pulbere efemera. Mi-e teama sa deschid ochii sa privesc nimicul, dar buzele tale moi protejeaza aparenta carnala a fiorului meu, mangaind dureros de dulce, cristalul irisului meu, cazand in adancul pupilei.
Nimicul povestirii.
Mi-e teama sa ma avant in adancul fiintei tale, destramand ceata zilelor; pulbere de vis.
Intind o mana spre nimic;
Nimicu-mi cerne-n palma
Ghimpe de zgura zadarnic
Te zbati in nefiinta-ti oarba.
Trec...
Nori-si spulbera privirea.
Cristal de-azur,
trist te ingheti in calea-mi,
destramand zarea
in picuri largi de mister pastelat.
Linii agere
pe retina mea intiparite
Cresteaza focul si pasiunea zilelor de demult...
O inima nebuna nabuseste,
in liniste, dulce-ngenunchere.
Ma cuprinzi in bratele-ti albe...
Pierduti in giulgiul sangeriu
imi speli o lacrima de pustiu;
Sarut de lacrimi pasionate...
Sub stratul subtire de omat,
a cenusii spuma se rasfrange
Si peste nourii viselor noastre curge
in albul diminetii, amurgul insetat al lacrimilor tale.
Zbucium de val, in zborul corbilor nebun
Electrizant, se pierde...
Pasiune si dorinta si iubire, intr-o erectie de culori
Strivite-n albele maini ce le tin.
Zburate de buze prea pline de dor,
in naframa clipelor uitate mor.
Intind o mana spre nimic;
Nimicu-mi cerne-n palma
Ghimpe de zgura zadarnic
Te zbati in nefiinta-ti oarba.
Trec...
Nori-si spulbera privirea.
Cristal de-azur,
trist te ingheti in calea-mi,
destramand zarea
in picuri largi de mister pastelat.
Linii agere
pe retina mea intiparite
Cresteaza focul si pasiunea zilelor de demult...
O inima nebuna nabuseste,
in liniste, dulce-ngenunchere.
Ma cuprinzi in bratele-ti albe...
Pierduti in giulgiul sangeriu
imi speli o lacrima de pustiu;
Sarut de lacrimi pasionate...
Sub stratul subtire de omat,
a cenusii spuma se rasfrange
Si peste nourii viselor noastre curge
in albul diminetii, amurgul insetat al lacrimilor tale.
Zbucium de val, in zborul corbilor nebun
Electrizant, se pierde...
Pasiune si dorinta si iubire, intr-o erectie de culori
Strivite-n albele maini ce le tin.
Zburate de buze prea pline de dor,
in naframa clipelor uitate mor.
vineri, 8 octombrie 2010
Din mine...
Copyright © Lex
Se presupune ca acum fac eu cunostinta cu lumea [nu din proprie initiativa, of course]. Ieri am avut parte de un moment atat de efemer de visare, ce acum aproape ma dezgusta.
Am avut auditia pentru trupa de teatru a liceului, unde pot spune ca 'le-am tras-o' cu monologul meu. Si i-am mai tras-o si lui Ovidiu azi. Muehehe...
Am savurat o ora de auditii, dardaind in amfiteatru si schitand zambete fugare. Incep sa am impresia ca am o indemanare aparte in a minti lumea. Imi aleg o masca, si pot face ce vreau. Nu ma identific cu numele meu si cu persoana pe care o cautati toti. Sunt prezenta si, tot-odata, sunt in lumea mea. Lumea mea are culorile toamnei azi, are fumul tigarilor si lacrimile ploii. Pierduta intr-o mare de negru, astept ceva. Daca as stii si ce astept... Imi simt buzele furnicandu-ma, ochii ma dor, genele cad asemenea unei cortine de gheata peste ei, iar peste creierul meu bolnav se-asterne pacla densa a nebuniei. Simt cum fiecare neuron mi-e scurtcircuitat, cum creatura ce-a luat nastere acolo, se joaca cu sforile marionetelor lui, tragand de creierul meu. Poate sunt bolnava...Mama a ajuns azi la concluzia ca nu voi fi niciodata fericita daca o tin tot asa. Dar nu am nevoie de astfel de simtaminte efervescente si de astfel de deghizari ale minciunii. Nu am nevoie de fericire, o neg, si nu o pot accepta. Am gustat-o odata si-mi e prea sila sa o-ncerc din nou. Nu ma pot abandona din nou unei tentatii, pe care oamenii o numesc iubirea. Un orgasm al lasitatii ma cuprinde, nu ma pot sincroniza cu timpul. Poate sunt nebuna...
Ploua... stropi fini de ploaie alergand grabiti peste lumea asta seaca... Un strop curge ca o lacrima pe mana mea. Infometata, trag din tigara. Lacrimi pure, fluid se scurg din cer.
Am fost aleasa in trupa de teatru si m-am lovit brusc de pamant, alunecand in depresie. Mama spune ce vorbesc aiurea. O fi de la pastile...
Listening to: Rammstein - Sonne
Rammstein - Ich Will
Burzum - Det Som En Gang Var
Burzum - The Cryind Orc
Burzum - A Lost Forgotten Sad Spirit
Agalloch - Limbs
joi, 7 octombrie 2010
Alb orbitor
Simt ca orbesc. Ochii mi se-negureaza, o ceata densa se-asterne peste lumea asta. Taciturnul zimtat imi impusca goliciunea trupului. Sangerez, simt asta. O plasa alba s-a asternut peste privelistea abisala. Sculptat in aluat de sange, carnal infloreste o lacrima. Prin pacla densa, nu poti vedea visare, nu pot intrezari speranta.
Intind o mana in gol, cu ghearele ei reci si ascutite, moartea ma trage inspre ea.
Povesti si vise se tes in jurul meu, panza din fire de matase, clocite de paienjii lumii. Simt cum mor si putrezesc, in timp ce tu vorbesti cu mine. In fata mea e alb, in pustiul fiintei mele sunt doar voci pierdute, pierind in albul stins. Sclipire nebuna, esti singura naframa de care ma agat.
Si ninge peste noaptea mea, si-n fiecare fulg e un pumnal de vise strapungandu-ma violent. Alert fuge noaptea, revarsandu-se peste zile, rupand din calendar fila cu fila, viata noastra. In bar, e linistea mormantala a muzicii, mesaje metafizice transmise prin urletul sacru de metal. Cu sange, stropesti zarea, binecuvantand albul. Pescarusii zboara haotic si tipa, scrasnindu-mi dur pe timpan. Apa s-a-nvolburat intr-o izbucnire de valuri. Vantul suiera prin mine, zburand praful ramasitelor mele. Prin ochiul migdalat de jar, vad Iadul... Sau e Raiul ? Eden pierdut in vesminte de iluzie.
In URSS, sinuciderea era pedepsita cu moartea.
Intind o mana in gol, cu ghearele ei reci si ascutite, moartea ma trage inspre ea.
Povesti si vise se tes in jurul meu, panza din fire de matase, clocite de paienjii lumii. Simt cum mor si putrezesc, in timp ce tu vorbesti cu mine. In fata mea e alb, in pustiul fiintei mele sunt doar voci pierdute, pierind in albul stins. Sclipire nebuna, esti singura naframa de care ma agat.
Si ninge peste noaptea mea, si-n fiecare fulg e un pumnal de vise strapungandu-ma violent. Alert fuge noaptea, revarsandu-se peste zile, rupand din calendar fila cu fila, viata noastra. In bar, e linistea mormantala a muzicii, mesaje metafizice transmise prin urletul sacru de metal. Cu sange, stropesti zarea, binecuvantand albul. Pescarusii zboara haotic si tipa, scrasnindu-mi dur pe timpan. Apa s-a-nvolburat intr-o izbucnire de valuri. Vantul suiera prin mine, zburand praful ramasitelor mele. Prin ochiul migdalat de jar, vad Iadul... Sau e Raiul ? Eden pierdut in vesminte de iluzie.
In URSS, sinuciderea era pedepsita cu moartea.
marți, 5 octombrie 2010
Monolog.
Ca o papusa de ceara privesc cum taci si-ncet, in agonie, incepe sa-mi placa supliciul tau dulce. Cand merg pe sarma simt firele ascutite ale condamnarii intrandu-mi in talpi, facundu-ma sa vibrez de durere pana in maduva spinarii. Nu ma mai deranjeaza stransoarea rece a sforilor tale sfasiindu-se in inclestarea lor nebuna. Simt ca am ramas fara cuvinte, undeva departe, unde glasul meu nu patrunde zidurile de cristal ale lumii.
Era o vreme cand valsam tacuti in ritmul timpului etern. Printre bucati de suflete, cu miscari ferme si elegante, m-ai indrumat sa pasesc. O marioneta in maini de gheata. Cu figura de ceara machiata in culorile pasiunii, eu nu sunt decat o minciuna. Mai stii cand te-am intrebat ce e roua din ochii tai? Mi-ai spus ca voi aveti inimi, care pulseaza sange in tot corpul vostru. Lichid purpuriu scurgandu-se alert prin vene si artere.
Suntem vanzatori de vise... pandind pe strazile prafuite, dansand in ritmul ploii, cazand odata cu frunzele uscate de vantul sec. Privesc amurgul lumii mele, idealauri pravalindu-se continuu...
Timpul si-a pierdut insemnatatea. Pentru noi, nu mai e nimic de facut. M-absoarbe intunericul in vraja lui...
E frig in lumea mea, iar dansul tau nebun, fervoarea imbratisarii si ardoarea privirii tale nu pot incalzi. E gheata in mine, piatra se despica in sloiuri. Era a nemuririi, criogenie a salvarii... Pasi tacuti in patul de frunze. Ochii mi s-au incetosat si acum... nu mai e decat tacerea albului nemuritor. Daca as putea sa ma trezesc... Sa privesc iar zorii gri, amurgul invapaiat... Nu a ramas pentru mine decat sange...
Pe holuri de culoarea varsatului, razbate un strigat de-ajutor. Putrezesc. In mintea mea, e o panza de negreala; pacla in sufletul meu. In abisul mortii, ti-e prea teama sa te arunci. Se spune ca teama ne umanizeaza. Dar ce e umanizarea? Sunt un corp mucegaind in frigul sufletului meu. Furie, angoasa, frica, speranta, pierzanie, slutenie... Sunt atat de umana, ca ma pierd in perdeaua fulgilor de nea.
Cinismul propriei fiinte ma impinge spre groapa deznadejdiei. Dar am fost acolo, in abstractul negru de sangele meu, oxidat de prea multe veacuri ce se scurg nemilos peste el.
Plasa de vise, destrama-te peste noi, cuprinde-ne in absurdul tau...
joi, 30 septembrie 2010
Black Out.
Stare de letargie mortala. Mi-e sila, mi-e lene. Planez asupra unui nor se sentimente. In rosul carnal al buzelor tale, se pierde oceanul lacrimilor mele. Simt nevoia de afirmare, dar plumbul imi inchide pleoapele. Sfarmarea viselor le destrama in praful rece al umanitatii. Acum e tarziu sa mai adaug ceva la tot ce a fost… Spargerea nemiloasa a timpului in valurile inghetate deapana o poveste plina de atata dor incat mi-a amutit gandul printre lacrimi. Am colindat cu tine printre imagini pline de frumusete, imagini asa de placute pe care nu am cum sa le uit vreodata. In plimbarea noastra pe aleile inguste, picioarele mi s-au afundat in frunze, iar ritmul melodiiei noastre mi-a inundat urechile. Am simtit o usoara usurare, brusc m-am simtit ca un fulg, iar calcaiele mi s-au ridicat de pe pamant. Am inceput sa topai printre frunzele cazute pe asfaltul rece. E doar o fericire efemera, ma sfasie cu efervescenta ei. Tu pasesti calm, prin baltile maloase, uitandu-te la reflectia ta mizera. Grabiti, oamenii nu stau sa priveasca. Cocolositi in paltoane, pelerine si fulare... carne incalzita, suflet inghetat de nepasare. A venit toamna !
Sub urletul lacrimilor evanescente, ochii mi se-ngalbenesc, fata capata un argintiu prafuit, eu ma destram in zbor de pasari. Mi-e dor sa zbor iar langa tine. Mi-e dor sa ma cocolosesc la pieptul tau in ploaia mocnita de septembrie. Clipire sacadica, inca o zi mai trece pe langa mine. Griul lumii picteaza pe spatele meu cu pensula de ace. Din sange nu vezi decat seva, caci roseata se scurge si pateaza podeaua de lemn. Scartait usor, o inima inca se zbate intr-o cutie de sticla. Sistem de tuburi pompeaza. Eu o privesc cu rasuflarea taiata, simtiind fiecare pulsatie a cutiei ca un cutit rasucindu-se-ntr-o mangaiere surda in plamani. Desen abstract, pe patul unui spital, totul pare pustiu. Infirmiera mortii, suge ca un burete fiecare strop de ploaie din mine.
Razboi al democratiei comuniste. In fiecare zi, imi sunt dictate noi gandirii si sentimente. Le-am avut vreodata pe ale mele? De pe frontul de pe Est, in departare vezi stindardul arzand al fiintei tale.
-Soldatule, am auzit că bolșevicii au interzis moartea…
Sub urletul lacrimilor evanescente, ochii mi se-ngalbenesc, fata capata un argintiu prafuit, eu ma destram in zbor de pasari. Mi-e dor sa zbor iar langa tine. Mi-e dor sa ma cocolosesc la pieptul tau in ploaia mocnita de septembrie. Clipire sacadica, inca o zi mai trece pe langa mine. Griul lumii picteaza pe spatele meu cu pensula de ace. Din sange nu vezi decat seva, caci roseata se scurge si pateaza podeaua de lemn. Scartait usor, o inima inca se zbate intr-o cutie de sticla. Sistem de tuburi pompeaza. Eu o privesc cu rasuflarea taiata, simtiind fiecare pulsatie a cutiei ca un cutit rasucindu-se-ntr-o mangaiere surda in plamani. Desen abstract, pe patul unui spital, totul pare pustiu. Infirmiera mortii, suge ca un burete fiecare strop de ploaie din mine.
Razboi al democratiei comuniste. In fiecare zi, imi sunt dictate noi gandirii si sentimente. Le-am avut vreodata pe ale mele? De pe frontul de pe Est, in departare vezi stindardul arzand al fiintei tale.
-Soldatule, am auzit că bolșevicii au interzis moartea…
miercuri, 29 septembrie 2010
Despartire
Umezeala de septembrie. Ploaia aprinsa curge prin mine, ma stinge de boala, de durere, imi curge agale prin vene ca dintr – un vast eter. Imi scutura petalele uscate-mi intr-o zvacnire nebuna, unduindu-se violent pe conturul frunzelor. Se scutura cu jale, cazand cu stropi mari si limpezi, aproape fazi. Picaturile se impletesc in corzile vioarei noastre, asemenea sevei scurgandu-se alene din vene cutate. Apa ei rece, cu ace de gheata ce ti se-nfig in corp umple desertul viselor noastre... Iluzii si nisip, devin noroi. Brusc, brutal, loveste pe cord cu imaginea ei dezolanta. Aroma de lichior in ploaie, gust amar de cirese pierdut in cenusiul atmosferei. In disperarea suierului brizei, ma uit la cerul gri. Ochii tai nu mai oglindesc lumina asta rece, nu mai ai acelasi foc in inima. Ciorile negre prevestesc un final. Aproape s-a obisnuit cu tipatul lor gutural, uneori prea asemanator cu cel al femeii isterizate care ii stricase multe nopti, mai ales ca pe undeva, pe acoperisul casei de peste drum, se afla un cuib. Fusese frapat de discordanta dintre negrul abanos al penajului lor si albul murdar al cerului. Acel alb deprimant aproape il inghitea cu furia lui, iar pe stropii de ploaie ii simtea gaurind asflatul.
Se izbeau cu toata ura lor de asfalt. Ineaca-mi teama si ura si disperarea si depravarea si emotia si frigul si plansul si calmul si nerabdarea si infierbantarea si infrigurarea si febra si alergatul si tipatul si tropotul ritmat in bratele tale. Lasa-ma sa plang pe sanii tai de apa, spaland lumea asta mizera. Nu pot opri timpul sa curga. Cu fiecare picatura, il simt sapand adanc spre os, facandu-si drum prin carnea putrezinda. Spala-mi osemintele si maruntaiele si mintea si sufletul si sangele si negreala si fierea si acidul si lasa-ma pura in bratele tale albe sa zac. Sunt uda din cap pana in picioare. Nebunia alergand prin balti, improscand si stropind si razand si plangand si urland si tipand in ploaia rece. Mi-e atat de frica incat nu mai pot opri ironia Zambetului. Minciuna asta neagra n-o spala nicio ploaie.
Noi nu suntem cei doriti. Eu nu sunt cea asteptata. In gheata ploii, invelita in fiorii ei electrizanti, te astept sub umbrela. O pastrez doar pentru tine, caci mie imi ploua pe suflet cu lacrimi de ardoare. Adio cu lacrimi spalate de ploaie in mizeria ultimelor clipe. Imbratisare mincinoasa, sarut amar, totul e fad si decadent. Suntem minciuna. Am devenit ce uram mai mult.
Frica-mi izbeste peretii pieptului, fumul cald imi tipa-n plamani, rozandu-i, arzandu-i, crapandu-le venele si jucandu-se cu oxigenul. Scurs din crapaturi, incet se-aprinde negrul. Moartea ne-mpresoara. M-a inghitit uitarea. In buzele tale pline se pierde roseata vietii cand seva amare imi curge pe gat... Azi am scuipat sange si nu pot decat sa simt bucuria dulce a invingerii. Victoria minciunii asupra mea, pana si simpla mea existenta e dovada imoralitatii si a pierzaniei. Mai vomit sange. De cand ne-am luat ramas bun, moartea mi s-a cuibarit in suflet si a-nflorit spectaculos cu muguri de mucegai. Negru fluid, nu te temi sa iei si ultimul ciob ?
In ploaia rece inca iti arunc o ultima privire. Nu o merit, dar totusi o fur. Trisez. Sunt atat de uda ca nici sangele scuipat nu ma pateaza. Mercurul se ridica in coloana lui, iar nivelul oxigenului mastii mele scade. Minciuna ma sufoca. Despartirea ma omoara. Minciuna ma tradeaza. Despartirea imi lasa un gol de neumplut. Esenta se scurge pe treptele de piatra, izbite de prea multe razboaie si lupte. Sangele meu nu-l vei spala niciodata.
Listenig to Draconian- Death, come near me
Tristania - Sirene
Tristania - Cease to Exist
Tristania - December Elegy
Tristania - Beyond the Veil
Behemoth - At the Left Hand ov God
Draconian - The cry of silence
Draconian - The Solitude
Threates Des Vampires - Il Vampiro
Sonic Syndicate - Eden Fire
Sonic Syndicate - Only Inhuman
Agalloch - Not Unlike The Waves
Se izbeau cu toata ura lor de asfalt. Ineaca-mi teama si ura si disperarea si depravarea si emotia si frigul si plansul si calmul si nerabdarea si infierbantarea si infrigurarea si febra si alergatul si tipatul si tropotul ritmat in bratele tale. Lasa-ma sa plang pe sanii tai de apa, spaland lumea asta mizera. Nu pot opri timpul sa curga. Cu fiecare picatura, il simt sapand adanc spre os, facandu-si drum prin carnea putrezinda. Spala-mi osemintele si maruntaiele si mintea si sufletul si sangele si negreala si fierea si acidul si lasa-ma pura in bratele tale albe sa zac. Sunt uda din cap pana in picioare. Nebunia alergand prin balti, improscand si stropind si razand si plangand si urland si tipand in ploaia rece. Mi-e atat de frica incat nu mai pot opri ironia Zambetului. Minciuna asta neagra n-o spala nicio ploaie.
Noi nu suntem cei doriti. Eu nu sunt cea asteptata. In gheata ploii, invelita in fiorii ei electrizanti, te astept sub umbrela. O pastrez doar pentru tine, caci mie imi ploua pe suflet cu lacrimi de ardoare. Adio cu lacrimi spalate de ploaie in mizeria ultimelor clipe. Imbratisare mincinoasa, sarut amar, totul e fad si decadent. Suntem minciuna. Am devenit ce uram mai mult.
Frica-mi izbeste peretii pieptului, fumul cald imi tipa-n plamani, rozandu-i, arzandu-i, crapandu-le venele si jucandu-se cu oxigenul. Scurs din crapaturi, incet se-aprinde negrul. Moartea ne-mpresoara. M-a inghitit uitarea. In buzele tale pline se pierde roseata vietii cand seva amare imi curge pe gat... Azi am scuipat sange si nu pot decat sa simt bucuria dulce a invingerii. Victoria minciunii asupra mea, pana si simpla mea existenta e dovada imoralitatii si a pierzaniei. Mai vomit sange. De cand ne-am luat ramas bun, moartea mi s-a cuibarit in suflet si a-nflorit spectaculos cu muguri de mucegai. Negru fluid, nu te temi sa iei si ultimul ciob ?
In ploaia rece inca iti arunc o ultima privire. Nu o merit, dar totusi o fur. Trisez. Sunt atat de uda ca nici sangele scuipat nu ma pateaza. Mercurul se ridica in coloana lui, iar nivelul oxigenului mastii mele scade. Minciuna ma sufoca. Despartirea ma omoara. Minciuna ma tradeaza. Despartirea imi lasa un gol de neumplut. Esenta se scurge pe treptele de piatra, izbite de prea multe razboaie si lupte. Sangele meu nu-l vei spala niciodata.
Listenig to Draconian- Death, come near me
Tristania - Sirene
Tristania - Cease to Exist
Tristania - December Elegy
Tristania - Beyond the Veil
Behemoth - At the Left Hand ov God
Draconian - The cry of silence
Draconian - The Solitude
Threates Des Vampires - Il Vampiro
Sonic Syndicate - Eden Fire
Sonic Syndicate - Only Inhuman
Agalloch - Not Unlike The Waves
marți, 28 septembrie 2010
Death Is The Road We Awe
Stransoare malefica... Precipitat acid... Zambet de morfina...
Un singur sentiment a ramas. Acela care naste si omoara tot. Acela care imi naste sperante si-mi omoara teama. Daca ar putea el sa-mi omoare si suferinta… Acea suferinta pricinuita de lipsa de intelegere. De teama. Si nu de teama mea, caci tu stii ca eu nu ma tem de nimic. De teama lor. Teama ca din mine poate iesi moarte, distrugere, vandalizare, devastare. Ei nu inteleg ca pe acestea le tin sub control. Ca ura mea e rationalizata. Ca durerea ce o aduc constient e controlata. E utila, fecunda. E pura.
A broken violin: strings trembling, whispering death. As the notes fell in its cold embrace, the bow is drawn across them. A deep forlorn note echoes sorrowfully, passionately lowing the flow of armony. Pure poison made of love. Painfuly telling a story, a bitter-sweet melody in the wistful winds. Maybe we have no reason to fret, for death might be a wondrous quartet.
Another piece dies, losing another chunk, the keys being stroked. Violently screaming its sonata, while the full moon rises upon the crimson velvet growls. Red hues striking the heart with their beat. Angelic creeping from their coffin, they dance on the keys. Heavenly, they smooth the sound, the scent of blossom drifted me and swayed calmly with the music. Slowly, the gorgeous sound decreased into a balance of rhythms...
The poisonous kiss fills our hearts. Longing for oxygen, struggling in the bliss of hydrogen, you ask for the punishment of your sins. Let the arsenic trioxide pour, drain me in hydrogen cyanide. I should bathe in sulfuric acid, cause its the fire of our heart that burns my flesh. Skin crawling for your plutonium hands. Asphyxiate me with your nitrogen breath. I want to die in your arms, high on tetrahydrocannabinol. Chlorine looks, you want my carbonised corpse, I want to feel your warm organic redox reaction like you're the tetrachloride and I'm just methane powerfuly reacting. Neutralize me like we're both just hydrochloric acid and sodium hydroxide solutions.
Luminous strings of purity spring from our chemistry. Calm blossoms of toxic and hazardous waste blooming from our minds. This sensation will sweep us. Our soul will revive, dance spirit across the acid rain. Drench us in our power, beneath the butanol shower. Hands cuffed to your desire of benzoyl peroxide as we're swam away by life, we swim in the river of liquid helium.
'The water touches her lips,
eyes widened as she sips,
never felt so pure,
the water was her cure.'
Death is growing in my heart, as I feel you craving for my body.
Listening to My Chemical Romance - Demolition Lovers
Lamb of God - Hourglass
Nightwish - Cadence of Her Last Breath
Dark Tranquillity - We Are the Void
Dir en Grey - Ain't Afraid To Die
Dir en Grey - Rain
Dir en Grey - Tsumi to Batsu
Nirvana - Marijuana
Nirvana - Smell like teen spirit
Bloodbath - Cancer of the Soul
Bathory - Call from the Grave
Un singur sentiment a ramas. Acela care naste si omoara tot. Acela care imi naste sperante si-mi omoara teama. Daca ar putea el sa-mi omoare si suferinta… Acea suferinta pricinuita de lipsa de intelegere. De teama. Si nu de teama mea, caci tu stii ca eu nu ma tem de nimic. De teama lor. Teama ca din mine poate iesi moarte, distrugere, vandalizare, devastare. Ei nu inteleg ca pe acestea le tin sub control. Ca ura mea e rationalizata. Ca durerea ce o aduc constient e controlata. E utila, fecunda. E pura.
A broken violin: strings trembling, whispering death. As the notes fell in its cold embrace, the bow is drawn across them. A deep forlorn note echoes sorrowfully, passionately lowing the flow of armony. Pure poison made of love. Painfuly telling a story, a bitter-sweet melody in the wistful winds. Maybe we have no reason to fret, for death might be a wondrous quartet.
Another piece dies, losing another chunk, the keys being stroked. Violently screaming its sonata, while the full moon rises upon the crimson velvet growls. Red hues striking the heart with their beat. Angelic creeping from their coffin, they dance on the keys. Heavenly, they smooth the sound, the scent of blossom drifted me and swayed calmly with the music. Slowly, the gorgeous sound decreased into a balance of rhythms...
The poisonous kiss fills our hearts. Longing for oxygen, struggling in the bliss of hydrogen, you ask for the punishment of your sins. Let the arsenic trioxide pour, drain me in hydrogen cyanide. I should bathe in sulfuric acid, cause its the fire of our heart that burns my flesh. Skin crawling for your plutonium hands. Asphyxiate me with your nitrogen breath. I want to die in your arms, high on tetrahydrocannabinol. Chlorine looks, you want my carbonised corpse, I want to feel your warm organic redox reaction like you're the tetrachloride and I'm just methane powerfuly reacting. Neutralize me like we're both just hydrochloric acid and sodium hydroxide solutions.
Luminous strings of purity spring from our chemistry. Calm blossoms of toxic and hazardous waste blooming from our minds. This sensation will sweep us. Our soul will revive, dance spirit across the acid rain. Drench us in our power, beneath the butanol shower. Hands cuffed to your desire of benzoyl peroxide as we're swam away by life, we swim in the river of liquid helium.
'The water touches her lips,
eyes widened as she sips,
never felt so pure,
the water was her cure.'
Death is growing in my heart, as I feel you craving for my body.
Listening to My Chemical Romance - Demolition Lovers
Lamb of God - Hourglass
Nightwish - Cadence of Her Last Breath
Dark Tranquillity - We Are the Void
Dir en Grey - Ain't Afraid To Die
Dir en Grey - Rain
Dir en Grey - Tsumi to Batsu
Nirvana - Marijuana
Nirvana - Smell like teen spirit
Bloodbath - Cancer of the Soul
Bathory - Call from the Grave
luni, 27 septembrie 2010
Requiem
N-are niciun sens. Par cuvintele unui sinucigas in timp ce mangaie cu degete cuprinse de raceala mortii revolverul. Pe malul apei, zgomotul surd al valurilor il transpune pe vremea cand vantul se spulbera in imbratisarea lor stransa. Ochii lui rosii, injectati cu veninul scenei au un tragic presentiment al mortii. Sclipirea lor fada nu mai e decat o umbra a unei vieti pierite-n amintire.
Sunt prea obosita pentru a-mi aminti cuvintele tale. Stiu atingerea lor dura, scartaindu-mi pe cord, e cel mai dulce supliciu al vietii mele. Privesc impietrita la apa ce curge molcoma in fata mea, dorindu-mi sufletul a fi de un calm asemanator ei. Dar asta nu se putea intampla. Nu am fost niciodata calma. Am incasat cele mai multe gloante direct in piept. Dar acum sunt obosita. A trecut aproape un an de cand nu te-am mai vazut, de cand nu am mai primit scrisori cu aroma de trandafiri negrii uscati... Dulcele tau blestem il inca ma urmareste.
Sunt dedublati. Fiecare pe malul lui, cautand in zarea alba, aproape incetosata de vraja apei, privirea celuilalt.
El inca mai poarta in piept parfumul ei de mosc si trandafiri uscati, cu note de lamaie inlemnite in graiul iasomiei. Ea inca mai simte privirea lui oglindind cerul rece de toamna cu picaturi proaspete de ploaie. Miros salin de apa, zvacnire furioasa a valurilor, spargere a timpului in eternitate. Ea isi coboara in jos privirea. Nu suporta cenusiul obsedant al cerului, scrijelindu-i pe retina pagini din jurnalul lor. El isi frange mainile. Isi ia revolverul... Nu mai e loc de intoarcere...
Acum nu mai putea continua. Isi incarcase revolverul, dar si-l indesase in buzunarul paltonului si privi ultima data marea. Mereu il marcase intinderea ei, mereu a fost ademenit a se pierde in ea odata pentru totdeauna. Acum era momentul.
Se aseza pe nisipul umed... Din departare, simtea amintirile navalindu-l asemenea unei furtuni in desertul propriei fiinte. Printre degete putea simti nisipul scurgandu-se alene, formand iluzia unui inceput pierind vesnic in albul otravit al cerului. Vantul imprastia cioburi din cenusa osemintelor lui peste marea rece. In curand vor fi reuniti.
Ea privea pierduta. Vantul adie usor, fluturadu-i pletele intr-un dans lin. Boarea ce adie ii inunda narile cu mirosul lui, iar in ureche bataile vantului aduc a soaptele de amor. A ajuns la treptele mici de piatra, distruse de apa si timpul ce le-au spalat de atata vreme. Coboara incet, si merge alene cu malul apei, privind pierduta la valurile ce se lovesc unduios de tarm. Vocea ei e superba, mereu vorbeste soptit, iar limba valurilor ei te ademeneste sa fii numai al ei si ea numai a ta. Dar aici nu sunt doua inimi sa bata in sincron cu nerabdare. Aici nu e decat cianura inghetata a lunilor de toamna.
Si-a aprins o tigara. A scos de la piept prima scrisoare de la ea, si a recitit o singura data fraza fatidica ce il bantuise toata viata : ”Te voi iubi mereu!” . Zambi amar, dupa care ii dadu foc cu bricheta, lasand-o sa cada pe apa. Ultimile ramasite s-au udat incet, pierzanu-si treptat urma in adancimea apei.
A scos revolverul, si-a lipit teava de tampla, dupa care si-a soptit ce nu indraznise a-i spune ei niciodata : ”Iubirea noastra bolnava m-a bagat in mormant. Dar, iubito, nu plange !” A apasat tragaciul, impacat ca in sfarsit a putut afirma ceea ce i se spusese mereu – femeia te va ucide.
Tresari. Un clinchet scurt, urmat de tipatul fioros al ciorilor. Isi ridica privirea, intr-un freamat puternic. Ii era frica. Simtise apasarea scurta a glontului ca si cum i se inclestase in cap.
Eram doar eu, singura. Apa si gandurile mele erau singura muzica care plutea in mintea mea, una asemanatoare acelor parti furtunoase din Wagner. Ura si iubire, distrugere si nastere, plin si goliciune.
Toate m-au imbratisat brusc si tare. Mi-a fost dor de mine.
Sunt prea obosita pentru a-mi aminti cuvintele tale. Stiu atingerea lor dura, scartaindu-mi pe cord, e cel mai dulce supliciu al vietii mele. Privesc impietrita la apa ce curge molcoma in fata mea, dorindu-mi sufletul a fi de un calm asemanator ei. Dar asta nu se putea intampla. Nu am fost niciodata calma. Am incasat cele mai multe gloante direct in piept. Dar acum sunt obosita. A trecut aproape un an de cand nu te-am mai vazut, de cand nu am mai primit scrisori cu aroma de trandafiri negrii uscati... Dulcele tau blestem il inca ma urmareste.
Sunt dedublati. Fiecare pe malul lui, cautand in zarea alba, aproape incetosata de vraja apei, privirea celuilalt.
El inca mai poarta in piept parfumul ei de mosc si trandafiri uscati, cu note de lamaie inlemnite in graiul iasomiei. Ea inca mai simte privirea lui oglindind cerul rece de toamna cu picaturi proaspete de ploaie. Miros salin de apa, zvacnire furioasa a valurilor, spargere a timpului in eternitate. Ea isi coboara in jos privirea. Nu suporta cenusiul obsedant al cerului, scrijelindu-i pe retina pagini din jurnalul lor. El isi frange mainile. Isi ia revolverul... Nu mai e loc de intoarcere...
Acum nu mai putea continua. Isi incarcase revolverul, dar si-l indesase in buzunarul paltonului si privi ultima data marea. Mereu il marcase intinderea ei, mereu a fost ademenit a se pierde in ea odata pentru totdeauna. Acum era momentul.
Se aseza pe nisipul umed... Din departare, simtea amintirile navalindu-l asemenea unei furtuni in desertul propriei fiinte. Printre degete putea simti nisipul scurgandu-se alene, formand iluzia unui inceput pierind vesnic in albul otravit al cerului. Vantul imprastia cioburi din cenusa osemintelor lui peste marea rece. In curand vor fi reuniti.
Ea privea pierduta. Vantul adie usor, fluturadu-i pletele intr-un dans lin. Boarea ce adie ii inunda narile cu mirosul lui, iar in ureche bataile vantului aduc a soaptele de amor. A ajuns la treptele mici de piatra, distruse de apa si timpul ce le-au spalat de atata vreme. Coboara incet, si merge alene cu malul apei, privind pierduta la valurile ce se lovesc unduios de tarm. Vocea ei e superba, mereu vorbeste soptit, iar limba valurilor ei te ademeneste sa fii numai al ei si ea numai a ta. Dar aici nu sunt doua inimi sa bata in sincron cu nerabdare. Aici nu e decat cianura inghetata a lunilor de toamna.
Si-a aprins o tigara. A scos de la piept prima scrisoare de la ea, si a recitit o singura data fraza fatidica ce il bantuise toata viata : ”Te voi iubi mereu!” . Zambi amar, dupa care ii dadu foc cu bricheta, lasand-o sa cada pe apa. Ultimile ramasite s-au udat incet, pierzanu-si treptat urma in adancimea apei.
A scos revolverul, si-a lipit teava de tampla, dupa care si-a soptit ce nu indraznise a-i spune ei niciodata : ”Iubirea noastra bolnava m-a bagat in mormant. Dar, iubito, nu plange !” A apasat tragaciul, impacat ca in sfarsit a putut afirma ceea ce i se spusese mereu – femeia te va ucide.
Tresari. Un clinchet scurt, urmat de tipatul fioros al ciorilor. Isi ridica privirea, intr-un freamat puternic. Ii era frica. Simtise apasarea scurta a glontului ca si cum i se inclestase in cap.
Eram doar eu, singura. Apa si gandurile mele erau singura muzica care plutea in mintea mea, una asemanatoare acelor parti furtunoase din Wagner. Ura si iubire, distrugere si nastere, plin si goliciune.
Toate m-au imbratisat brusc si tare. Mi-a fost dor de mine.
duminică, 26 septembrie 2010
Masque de désir
Derière le masque, il y a une femme. Derrière la femme, il y a une trace...
La trace d'un amour fantome... Qui restera à jamais quoi que ce ne fut que le premier tôme de cet amour qui ne sera jamais.
La trace d'un amour fantome... Qui restera à jamais quoi que ce ne fut que le premier tôme de cet amour qui ne sera jamais.
Derrière le masque ce cache son âme... Personne ne l'a vu et ne la verra jamais. Si elle, un jour parlait, la vie éteindrait sa flamme....
- Que ce-que tu fais ?
Ta vue plein de désir, demandant de plaisirs carnèles.
Ta vue plein de désir, demandant de plaisirs carnèles.
- Je suis pas une prostituée.
J'y suis sans y être.
Chaque jour, je peins mon visage en couleurs de passion. Je me cache sous ma blanche masque, devenant l'objet de désir. Dans mon rets, je le prends. J'applique l'art de la séduction pour la plus insignifiante chose. La vie perd peu à peu sa signification, pendant que je perds mon raison et lucidité dans la nudité de mon existence. Près de ton lit, malédiction personnifiée, secret de mes nuits, ta nudité éclaircit les ténèbres de ma source asséchée... Matin avec chaude vapeurs de thé aromatisé... Près de ton lit, beauté repoussante, ta muse de toujours, la magie gît en éclat sous tes paupières...
J'aimerais mettre un masque à gaz sur mon coeur, pour effacer les vapeurs toxiques de ton amour, impudique, chastement chieux... tu vois, hein j'ai peur, tu me fais tellement mal, amour bipolaire, borderline, comme tu veux, tout ce que tu veux..
Des éclairs illuminent mon âme, un désir de t'immoler pour moi, en toi;
Une prière parfumée d'encens afin de me brûler la conscience à vif... Un cri de désespoir. Casse les vitres de ma cage !
Une prière parfumée d'encens afin de me brûler la conscience à vif... Un cri de désespoir. Casse les vitres de ma cage !
Mais non... Je suis la flamme ardente mourant dans tes mains. Dans ton yeux noisette, le désert de mon âme se reflet. Ton arome qui fut emporté par le vent, loin d'il même...
Alors a quoi bon? Ou est l'amour ?
Derrière le masque, c'est elle. Derrière le masque ou elle se cache, elle pleur...
Derrière le masque, c'est elle. Derrière le masque ou elle se cache, elle pleur...
Derrière le masque, c'est moi...Mais personne ne le sait...Et je meurs...
Si je sens battre ton cœur aussi fort que s’il vivait dans ma propre poitrine; si je sens ton désir aussi grand que le mien… Si ton cœur et ton corps s’enflamment plus vite que ceux des vieilles amantes trop expérimentées; si ta candeur et ton innocence deviennent audace…Si tu jettes sur moi la meute de ta chair et que ton parfum m’arrache les entrailles; si finalement, tu t'abandonnes dans tes literies. J’accueillerai, émerveillé, tes caresses et tes baisers. Je guiderai ta main, peut-être hésitante, et ton corps s’il tremble.
Si je sens battre ton cœur aussi fort que s’il vivait dans ma propre poitrine; si je sens ton désir aussi grand que le mien… Si ton cœur et ton corps s’enflamment plus vite que ceux des vieilles amantes trop expérimentées; si ta candeur et ton innocence deviennent audace…Si tu jettes sur moi la meute de ta chair et que ton parfum m’arrache les entrailles; si finalement, tu t'abandonnes dans tes literies. J’accueillerai, émerveillé, tes caresses et tes baisers. Je guiderai ta main, peut-être hésitante, et ton corps s’il tremble.
Je suis pas une prostituée... Je suis le masque de porcelaine, l'image de perfection. Je suis le mensonge. Je suis un idéale déguisé sous un visage angélique, innocent, suave, douce.
Le masque, c'est la vie,
Le masque, c'est le sourire,
Les yeux... Les lèvres et tout le reste...
C'est ce que vous voyez de moi, le reste disparaitra avec le masque.
Le masque, c'est le sourire,
Les yeux... Les lèvres et tout le reste...
C'est ce que vous voyez de moi, le reste disparaitra avec le masque.
Tue-moi !
Le nuit fervent, je ne peux pas oublier ton embrase. Les pourpre tintes de velours et l'odeur d'amour. J'ai rêvé. Cela paraît banal, cela paraît typique, cela paraît copieur, cela paraît normal. Mais j'ai rêvé... Un bruit sourd qui vient d'ailleurs et les soudaines impressions d'être légère comme une plume. La couette est tombée du haut de la mezzanine, je suis réveillée.
La solitude déchirant les confins de mon existence.
Perdu sous un voile lunaire, jamais plus je ne m'y abandonnerai... Les ambiances sombres d'une nuit claire, comme j'aimerai ne plus pouvoir exister; tel ces étoiles masquées de lumières...
Perdu sous un voile lunaire, jamais plus je ne m'y abandonnerai... Les ambiances sombres d'une nuit claire, comme j'aimerai ne plus pouvoir exister; tel ces étoiles masquées de lumières...
J’ai compris une chose avec le temps. C’est que les gens préfèrent la facilité, Être soi-même est trop compliqué, tandis que jouer un rôle est si aisé.
Puisque ma conscience m’a appris, qu’à force de me renier. Je pouvais perdre pas qu’un combat, mais la guerre… contre mon propre reflet.
Puisque ma conscience m’a appris, qu’à force de me renier. Je pouvais perdre pas qu’un combat, mais la guerre… contre mon propre reflet.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)